Apărut în 1933, perioadă de maximă înflorire a romanului românesc interbelic, romanul Adela îl plasează pe Garabet Ibrăileanu (1871-1936) în proximitatea unor înnoitori ai epicii precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Max Blecher. Ca poveste de dragoste, Adela poate fi considerată o variantă autohtonă, provincială, a exoticei Maitreyi. Spre deosebire de tinerii reformatori ai prozei românești, Ibrăileanu își tipărește cartea la senectute, la 62 de ani. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare cu romancierul, care nu și-a putut finaliza proiectele epice, Adela rămânând singurul său roman. Preferința teoreticianului literar pentru literatura de investigație psihologică se explică prin timiditatea sa excesivă și prin pronunțatul său caracter introvertit. Viitorul scriitor își pierde mama la numai cinci ani, iar tatăl, la șaisprezece, iar aceste evenimente tragice îi marchează în mod decisiv existența. Din cauza dispariției sale premature, întâlnirea lui G. Ibrăileanu cu romanul se dovedește accidentală, scriitorul neavând orgoliul de a-și revendica și această specie. Criticul literar mărturisește că a scris proză mai mult din necesități redacționale, din nevoia de a publica literatură în paginile Vieții românești. Deși reprezintă una dintre reușitele importante ale literaturii interbelice, Adela nu este considerată un roman propriu-zis, ci o carte de analiză sufletească. Nu trebuie uitat însă faptul că, pentru Ibrăileanu, romanul echivalează cu prezentarea unor întâmplări și a unor caractere puternice, iar Adela nu încape într-o definiție balzaciană a genului.
Chiar dacă titlul anticipează un roman realist, redactat după modelul marilor prozatori ruși (gen Anna Karenina), formula epică asumată de către scriitor este sugerată de subtitlul cărții: Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189…). Prin urmare, este vorba despre un roman-jurnal, o narațiune de factură autenticistă. Datarea are rolul de a plasa evenimentele în epocă, detaliu important pentru a explica reacțiile personajelor, reacții greu de înțeles pentru cititorul de azi. Aceasta deoarece avem de-a face cu povestea a doi oameni care se iubesc sincer, sunt liberi, dar, în mod inexplicabil, nu rămân împreună. Fixarea timpului este urmată de prezentarea locului în care se derulează întâmplările. În descrierea Bălțăteștilor, Ibrăileanu se folosește de experiența sa personală, pusă pe hârtie în Amintiri din copilărie și adolescență.
Asemenea lui Anton Holban în Ioana, Ibrăileanu redă foarte bine „plictisul odihnitor” al unei mici stațiuni de provincie. Vilegiaturistul încearcă să își omoare timpul cufundându-se în lectură. Elementul livresc joacă un rol esențial în această narațiune. Marile modele existențiale ale omului de cultură G. Ibrăileanu s-au găsit în cărți, nu în realitatea cotidiană. Intelectual fin, puternic introvertit, Emil Codrescu vine să confirme o celebră mărturisire a cronicarului Miron Costin. În De neamul Moldovenilor, acesta afirmă: „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților…”
Vilegiaturistul reconstituie atmosfera snoabă, cu aspirații aristocratice, specifică micilor stațiuni balneoclimaterice. După prezentarea atmosferei micii stațiuni, personajul se oprește asupra peisajului. Străbătând munții, itinerarul parcurs trezește mecanismele memoriei involuntare, evocând imagini de altădată. Prin asemenea notații, romanul-jurnal se transformă într-un autentic jurnal de călătorie. De fapt, putem identifica în romanul lui G. Ibrăileanu trăsături specifice mai multor tipuri de jurnal: jurnal erotic, jurnal de lectură, jurnal de călătorie, jurnal de audiții muzicale etc.
Altă dată, diaristul își amintește un eveniment tragic, care i-a marcat în mod decisiv existența. Este vorba despre moartea mamei sale. Elementul autobiografic pătrunde în ficțiune. În acest sens, sunt interesante metamorfozele pe care le-a cunoscut imaginea mamei de-a lungul timpului. Totul este reconstituit pe baza unei fotografii nereușite, șterse, ce se transformă în arhetipul viitoarelor avataruri. În lipsa unor amintiri directe, minorul reconstituie imaginea părintelui dispărut pornind de la mărturiile celorlalți și de la fotografia animată prin intermediul imaginației. În copilărie, fata cu părul castaniu îi apare lui Emil Codrescu drept mamă. La douăzeci de ani, ea devine soră. Ultima ipostază afectivă, asumată din perspectiva prezentului, este cea de fiică.
Tonul confesiunilor se schimbă radical în momentul în care Emil Codrescu notează că a întâlnit-o pe Adela. Plictisul provincial dispare brusc, diaristul devenind foarte entuziast. Există trei etape distincte în relația dintre Adela și Emil Codrescu. Prima ține de vârsta mirifică a copilăriei și se derulează sub semnul ludicului și al basmelor. Personajele aparțin unor generații diferite. Adela este un copil de numai patru ani, în timp ce Emil este student la medicină. Tânărul reușește să o cucerească pe fetiță prin intermediul jocurilor, prin basmele pe care i le povestește și prin grija manifestată față de sănătatea ei. Instrumentul magic sub pecetea căruia se derulează întâlnirile celor doi este ceasornicul de buzunar al medicinistului, întruchipare a timpului care trece implacabil. Prietenia se dovedește sinceră, necenzurată de convențiile sociale. Emil Codrescu devine principalul confident al unui copil în care se întrevăd câteva din trăsăturile femeii de mai târziu. Cei doi devin atât de apropiați, încât ajung să fie invidiați de părinții fetei, domnul și doamna M. Emil Codrescu explică sentimentele sale pentru „această jucărie vie și plină de surprize”prin condiția lui de orfan de mamă și prin lipsa unei familii autentice. De aici o imperioasă nevoie de afecțiune. Prima etapă a prieteniei celor doi ține până când Adela împlinește vârsta de opt ani.
Apropierea celor doi cunoaște o nouă ipostază după șapte ani, când Emil Codrescu se reîntoarce două veri la rând în paradisul rural de la Vorniceni. În locul fetiței de odinioară, el întâlnește o adolescentă în toată regula. Prietenia renaște pornind de la amintirile din copilărie, la care se adaugă precocitatea intelectuală a fetei și tardivitatea afectivă a diaristului. Studentul de odinioară are deja treizeci și cinci de ani, vârstă propice pentru a deveni mentorul spiritual al Adelei. Confidentul „en titre” de odinioară primește acum titulatura „mon cher maître”. Maestrul contribuie din plin la formarea spirituală a discipolului. Îi împrumută cărți și îi orientează lecturile, recomandându-i diferite pasaje. Inițierea în cultură se dovedește, în același timp, științifică și literară. În esență, asemenea lui Anton Holban în romanul Ioana, G. Ibrăileanu prelucrează mitul lui Pygmalion. Emil Codrescu o formează pe Adela după chipul și asemănarea lui, dar nu își dă seama că, în mod imperceptibil, s-a îndrăgostit de propria lui creație. Autorul însemnărilor insistă pe reacțiile adolescentei fascinate de maestrul ei spiritual. Chiar dacă nu își declară în mod direct sentimentele, aceasta aduce numeroase dovezi privind starea ei de spirit și se arată profund jignită atunci când mentorul ei vorbește despre căsătorie. O căsătorie ce ar presupune apropierea de un alt bărbat.
Problemele existenței cotidiene îl îndepărtează pe Emil Codrescu de vacanțele petrecute la țară, lângă Adela, la Vorniceni. Acesta devine un „personaj oficial”, cu numeroase responsabilități. Un timp, locul întâlnirilor directe este preluat de scrisori, care se transformă într-o obișnuință. Apoi, din lipsă de timp, dialogul epistolar se întrerupe și el, iar între prietenii de odinioară se instaurează o tăcere sinonimă cu indiferența. Aceasta și pentru că diaristul meticulos refuză redactarea unor scrisori formale, lipsite de conținut. Cuprins de un profund sentiment de culpabilitate, Emil amână mereu reînnodarea dialogului epistolar. Diaristul dilematic ajunge la concluzia că îi este imposibil să explice în scris o tăcere atât de îndelungată, în așa manieră încât să fie înțeles și iertat. Mai ales că vraja de odinioară nu s-a destrămat. Prietena neglijată nu îi reproșează nimic, dar epistolele ei devin tot mai scurte și reci. Când, după un an, este anunțat că Adela s-a căsătorit, Emil se simte jignit că discipolul de odinioară a făcut cel mai important pas din viață fără să îl prevină. Cuceritorul ratat este cuprins de o chinuitoare durere și de cel mai insuportabil sentiment de rușine din viața lui. Răspunde la înștiințarea femeii printr-o scurtă și banală telegramă de felicitare, deoarece un ton plin de căldură i s-ar fi părut o dovadă de insensibilitate cinică. Apoi aude că cei doi s-au despărțit imediat după căsătorie. Analizându-și propriile sentimente, Emil constată faptul că între ei stau purtarea lui incalificabilă și căsătoria ei eșuată. Diaristul admite că o femeie poate păstra tăcerea asupra vieții ei intime, în schimb el se simte obligat să vorbească despre purtarea lui vinovată și ofensatoare, dar și despre durerea că a rupt orice legătură cu ea.
Cea de-a treia ipostază a prieteniei dintre Emil Codrescu și Adela este declanșată de întâlnirea accidentală de la Bălțătești. După o absență de trei ani, femeia i se pare neschimbată. Din păcate, revederea nu reușește să clarifice lucrurile. Personaj dilematic și seducător ratat, Emil Codrescu ezită să ia o decizie definitivă și astfel pierde accesul la fericire. De aici concluzia esențială: „Adela este o iluzie paradisiacă, și nu trebuie să devie o realitate”.
