GO este un joc strategic, pentru doi jucători, asemănător cu șahul, însă mult mai complex, cu originea în China antică. Se juca pe o masă, care avea desenat un caroiaj, iar piesele (discuri albe sau negre) se lăsau plasate, pe rând, în intersecții de către împărații chinezi și partenerii lor de joc, în așa fel încât să scoată un zgomot specific. Jucătorul mai puțin experimentat primea până la nouă piese, dispuse în avans pe tabla de joc, în puncte-cheie (numite „de handicap”).
În România, GO s-a răspândit în anul 1982, atunci când revista „Știință și tehnică” a publicat o serie de articole de inițiere. În acel an, licean fiind, l-am învățat și eu, ba chiar mi-am făcut un „Caiet de GO”, care conținea regulile și exemplificări ale diverselor situații. Pentru a-l juca, aveam nevoie doar de o foaie dintr-un caiet de matematică și de un creion cu radieră.
Primul adversar mi-a fost Călin, vecinul blond și căpos de aceeași vârstă cu mine. După ce a citit caietul, am început partidele…
Jucaserăm vreo 50, însă, chiar și cu nouă piese primite în avans, reușise performanța de a pierde de fiecare dată în mai puțin de 20 de minute.
– Băi Căline, nu mai are rost să joc cu tine – nu progresezi deloc. Hai mai bine să jucăm table!
– Vom juca până când te voi învinge! Nu mă las! m-a înștiințat, în timp ce-mi aruncă o privire roșie.
– Fără să fiu prezicător, asta nu se va întâmpla niciodată! E un joc greu, de strategie.
– Să schimbăm locația: hai la mine acasă! au cerut buzele sale strânse.
Așa că ne-am strămutat în curtea casei lui, unde a continuat să piardă. La un moment dat, am tunat:
– Gata! Nu mai am nicio motivație să joc, de vreme ce știu cine va câștiga.
– Hai să jucăm pe ceva! încercă să mă tenteze fața rotundă a blondului.
– Pe ce?
– Pe mâncare! Dacă învingi, poți să alegi între plăcintă, friptură ori sarmale. Dacă pierzi, mergem la tine și-mi dai tu haleală.
Era o zi superbă, iar soarele rotund părea că-mi face cu ochiul, așa că m-am lăsat înduplecat. Bine, și formația mea de gurmand a avut un cuvânt de spus…
– Fie! Daʼ de unde ai mâncare, că mama ta nu gătește?
Nu mi-a răspuns. După două ore dispăruseră toate cele enumerate, însă le înfulecaserăm împreună. Abia în ziua următoare am aflat că lăsaserăm niște bieți chiriași flămânzi!
Vremea a trecut, iar eu am fost încorporat, însă nu după mult timp, m-am cazat la un Spital Militar – cel din Timișoara. Trecuseră vreo câteva zile de când doctorul Vultur mă operase și mă plictiseam îngrozitor, așa c-am decis să-i învăț pe colegii de suferință GO. Mi-a fost ușor să găsesc un caiet de matematică și un creion cu radieră, iar clienți erau din belșug, căci oricum pacienții n-aveau nimic de făcut. Ba chiar se răspândise vestea că începe un joc nou, așa că veniseră și din saloanele învecinate. Prin urmare, am prezentat onoratei asistențe regulile și-am început meciurile. După câteva partide, până și cei mai răbdători renunțau – ba chiar, unul a recunoscut că nu va putea învăța niciodată GO. Exista însă în salon un soldat timișorean, un individ nu prea ʼnalt, cu o față calină.
– Eu voi reuși să câștig, mi-a spus c-un dispreț suveran, ținând ridicat unul dintre degetele mici.
Asta pentru că era pansat, căci Vultur îl operase de cinci ori.
– Ultima oară mi-a spus că dacă nu-i reușește nici acea operație, o să-mi taie degetul, îmi povestise el.
Așa că pornise către Sala de Operații cu o carte în mână.
– Ce ai de gând să faci cu ea? îl întrebase cu voce aspră Vultur, un tip cu o față rotundă, brăzdată de linii ascuțite, față care se lăsase ornată c-o mustață țanțoșă și c-un nas disprețuitor.
– Vreau să citesc în timpul operației, ca să nu-mi fie frică!
– Ești nebun! Dar o să fac tot posibilul să-ți salvez degetul.
Și i-l salvase! Iar acum, bănățeanul și-l expunea cu mândrie. Asta nu l-a ajutat însă să câștige. Timp de vreo 15 partide!
– Nu mai joc! Nu vei reuși niciodată să mă învingi! am declamat, înciudat.
– Te rog! Vreau să continuăm până câștig. Hai să jucăm pe mâncare, îmi ceruse, cu fața roșie de furie și cu ochii scăpărând văpăi.
Adevărul e că-i aducea mumă-sa tot felul de bunătăți, ce nu se găseau pe vremea celui care avea să devină Întâiul Executat al Neamului: pateu, cârnați, salam, cozonac.
– Dar sunt operat în zona rectală, prin urmare, n-am voie să consum decât supe!
– Oferta-i valabilă doar acum. Gândește-te bine! fornăi timișoreanul.
Pânʼ la urmă am cedat și, evident, în scurt timp m-am îmbuibat. Cum n-am mai vrut să joc, a început o bătaie cu perne, bătaie care s-a generalizat, asemenea celor cu frișcă din filmele de odinioară. Fusesem nevoit să mă retrag strategic (dar în grabă) spre încăperea cu tronul, unde însă am avut parte de chinuri groaznice, așa c-am pătruns, cu sfială, în temuta Sală de Pansamente. M-am lăsat, cu vinovăție, măsurat din cap până-n picioare de privirea cutezătoare, de șoim, a lui Vultur…
– Grijania mă-tii! De ce-ai mâncat, mă? Acum trebuie să-ți scot copcile, croncăni el, în timp ce meșterea la dosul meu.
– Gata! Opriți-vă! am zbierat după scurt timp.
– Ce-i? întrebă, ițindu-și nasul disprețuitor.
– Lăsați copcile-n pace! Nu mai suport durerea. N-ați vrea mai bine să vă-nvăț GO? am apucat s-arunc printre urlete.
Răspunsul lui a fost colorat dar mut – cel puțin așa am avut impresia. Poate de la stelele verzi apărute instantaneu în câmpul meu vizual, ca urmare a unui scurt dar intens contact al capului cu mânerul foarfecelui…
Fiul meu cel mare era deja bărbat atunci când, într-o zi, am decis să-l învăț GO. Jucaserăm zilnic șah, timp de aproape un an, însă nu mai avea motivație, căci începuse să câștige. Ba chiar își clădise o reputație printre cunoscuți, aceea de învingător al tuturor jocurilor, chiar și al celor cu care lua contact pentru prima dată. Așa că i-am propus să-l învăț ceva mai greu. A acceptat cu bucurie, dar, din păcate, reputația lui s-a lăsat știrbită. Se dovedise însă a fi primul adversar redutabil! Nu s-a lăsat nici el – a cumpărat un joc de GO…
+ There are no comments
Add yours