Geologia perimetrelor emoționale

Poetica,

Eduard Dorneanu

Cu un titlu ce amintește, inevitabil, de un volum-matrice pentru ceea ce înseamnă actul artistic, Poetica lui Aristotel, noul volum semnat de Eduard Dorneanu și apărut la Editura Eikon, în 2020, pare, prin modul în care valorifică obsesiile lirice vizibile chiar în titlurile volumelor anterioare, o ars poetica in extenso. Poemele cu iz diaristic și cele care exacerbează temporalitatea trimit la jurnalele publicate în 2011 (Jurnalul apelor purpurii, Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite, Jurnal de primăvară mutilată) și la volumul de poezii Neînțelese dimineți; obsesia spațialității, a reperelor originare sau simbolice se revendică de la volumele de proză Mălini și Departe de Troia. Atmosfera gotică, elogiul iubirii și al religiosului, în multiplele lui ipostaze și accepții, simbolurile recurente, adesea ambivalente, ce dezvăluie apetența pentru mitologic amintesc de volumele Gothic, Frăţia trandafirului rupt, Jurământul Templierului, Rugăciunea de piatră, Sacra Erotica.

Un volum al esențelor, al irizațiilor, o adevărată fenomenologie personală se configurează, căci nu experiențele propriu-zise, în aparență nuclee ale poemelor, configurează universul liric, ci reprezentarea acestora în conștiință, conceptualizarea lor. Puternic amprentate de cele două teme majore ale volumului, eroticul și religiosul, cele 36 de poeme reușesc, asemenea unor vitralii, să dezvăluie translucidele lumi pe care le traversează și pe care le viețuiește poetul. Religiosului îi incumbă elemente creștine străvechi, clasica rugăciune, practici tibetane, incantații, meditații, mantre, toate văzute ca manifestare a simbolului luminii. Rareori universul pare desacralizat, spațiu al dezrădăcinării ce își cere dreptul la resurecție, la o nouă religie: „rămas fără iarnă/ pământul poate fi sfințit/ e timpul ca unghiile mele să pătrundă în el/ și să îi curețe icoanele putrezite/ îngropate sub crustă de bălegar și colivă/ cum să nu/ pământul poate fi sfințit/ iar în ziua când soarele va răsări/ din pieptul unei femei neîncepute/ toată țarina va rodi/ și viața noastră va reîncepe/ sub tăiș verde-amărui/ amărâtă și bolnavă/ ca o babă/ care a fost cândva/ anotimp”. De altfel, se remarcă, în majoritatea poemelor, un fluid balans între o temporalitate externă, a primăverilor, toamnelor târzii și iernilor rurale, în care se marchează doar momentul celor „optzeci și trei de binecuvântări” (aniversarea mamei) sau un ianuarie „chinuit”, ce „stă în fața ferestrei mele”, din care „lipsește omătul urletul lupilor/ și al femeii blonde/ genunchii ei fierbinți pe pieptul meu” și o temporalitate internă, simbolică, a anotimpurilor iubirilor, a dezamăgirilor, a oscilărilor între sacru și profan, între divin și diabolic, „în mănușa celui veșnic viu/ anotimpurile se fac ghem de ață colorată/ nopțile nedormite se înghesuie unele în altele/ iar diavolul le leagă între ele/ și singurătatea lor se unește în culoare nedorită/ și spasm” (Sub tăiș verde-amărui), „doar în nopțile lui aprilie sub apăsarea florilor/ sălbatice/ diavolul scrie pe pietrele negre care nu au/ cunoscut/ asprimea apelor/ numele regelui hedviga de anjou/ auzi/ scrâșnetele de spaimă ale pietrelor negre/ și spaima pământului neluminat care vede și simte/ cum se tocesc ghearele celui căzut/ sub povara scrierii/ în bocetul termenului ultimativ/ departe de magma clepsidrei/ trebuie să auzi” (Nopțile lui aprilie). E vizibil aici ceea ce Dumitru Țepeneag numea „onirism structural” caracterizat prin nevoia artistului de „a face și a construi”, prin ambiția „să producă un obiect autonom grație unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în așa fel încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spațiu”.

Această osmoză a cronotopului se evidențiază în poemele în care spațiile natale, ale copilăriei sau ale maturității (Mălini, Suceava, Fălticeni) sunt, mai degrabă, embleme ale unei temporalități dominate de stări, senzații, sentimente. „Miercurea cenușii” e unul dintre poemele ce ilustrează această evanescență a limitelor timp-spațiu: „aveam o zi doar a noastră (…) iar zilei aceleia i-am zis Miercurea cenușii/ nu pentru a ne aminti de un ritual religios/ ci pentru că o parte din noi se unea și devenea cenușă (…) da/ aveam o zi numai a noastră/ o zi fără uși fără ferestre/ fără locuri fără ferestre/ fără locuri intime nemângâiate/ o corabie în flăcări din care nimeni/ nu caută salvarea/ ci își oferă trupul pentru a spori/ cenușa veșniciei”. Li se adaugă acestor spații ale temporalității, spații-emblemă ale solitudinii, ale așteptării, ale despărțirii, precum stația de autobuz, motelul, mormântul, liftul sau adăpostul, toate, cu o sintagmă a autorului, „perimetre emoționale suprarealiste”, a căror semnificație e sublimată de frecvente simboluri numerologice: „amintirile mele despre simona/ sunt colorate în albastru precaut/ pe mormântul ei și-au șters bocancii/ trei sute șaizeci și cinci de soldați încruntați”, „patru flori de cactus”, „paisprezece planuri subtile ale existenței”, „șaisprezece trandafiri”.

O nevoie de corporalitate și de corporalizare a trăirii, mai cu seamă a iubirii și a durerii dezvăluie poemele lui Eduard Dorneanu. Unghiile și dinții, pielea și sângele fluid, strigătele și gemetele devin recuzită, configurând erosul sau thanatosul, multiplicând sau disecând sublimul, extazul sau agonia. Uneori, divizarea sau augmentarea senzației, a inefabilului se realizează în manieră panteistă: „Vântul de miazănord a adus toamna/ Desculț/ Ascund sub cicatricile urmelor/ Florile roșii/ Răsărite pe mormântul tatălui meu (…) desfac brațele/ toamna și vântul îmi împart trupul/ în poeme albastre/ râd cu lacrimi/ sub apăsarea cărărilor frunzelor cerului” (Toamna la Mălini), „Bunicul vasile spunea/ Că toamna oamenii întineresc/ La fel ca apele suhăi și ale moldovei/ și mai spunea el/ că umbrele celor plecați dincolo de albastru/ se întorc și se fac umbre de pomi/ ca să apere ogoare și inimi/ de lăcomie/ de ploi/ de blesteme lăsate libere/ după arderea paturilor și a pleoapelor/ atunci”, „Dincolo de albastru/ Valentina zămislește linii ale vieții/ O aud cum râde sub înveliș de fluturi/”. Integrarea în natura-mamă depășește simpla comuniune, relevând profunda simbioză, aglutinare: „sub surâs vegetal/ și din dragoste pentru neliniștea noastră/ surorile păpădii ascund trompeta lui israfil/ îngenunchez/ petalele valentinei vorbesc între ele și simt lumina/ iubirii/ adânc/ pentru că iubirea a schimbat viața noastră/ și fiecare petală ascunde o zi și salvează veșnicia” (Petalele Valentinei).

Eroticul infuzează puternic discursul liric, secondat fiind, adesea, de fiorul metafizic. Ioana, Valentina sau Simona sunt femei-umbre, femei-voci, femei-oglinzi, ce dezvăluie dimensiuni ancestrale ale iubirii – iubirea-catharsis, iubirea-purgatoriu, iubirea-litanie. Aparenta narativitate din poemele de dragoste e deplin subjugată de trăirea autentică, intensă, copleșitoare, găzduită sub „cupola fiorului” și de intensa cromatizare ce asigură un contur spectral evocării. „Albastrul precaut”, „albastrul zilei de sâmbătă”, „femeile albastre”, „eșarfa albastră a mamei”, „coama albastră”, „atingerea albastră”, „marginea albastră a chemării” sunt câteva dintre reprezentările concrete sau abstracte ale simbolului cromatic recurent, plurivalent.

Recurente sunt și referințele livrești ce amalgamează epoci și toposuri: cerdacul casei părintești are un echivalent contrapunctic în marginea orașului danez Aarhus, biserica din sat – în catedrala gotică din Koln, tristețea poetului se revendică de la tristețea lui Louise de La Vallière, amanta lui Ludovic al XIV-lea, figură reprezentativă pentru pasiunile contrastante, peștera magilor – o alternativă la stadionul Solitude din Belfast. O pleiadă de figuri mitologice trădează apetența pentru repere monumentale, ce suplimentează, prin substratul simbolic, în manieră centrifugă, dimensiunea coșmarescă a existenței: Prometeu, Paris, Ajax, Persefona.

Monologurile adresate ipostazelor feminine sau îngerului, brăzdate, uneori, de replici stranii, sunt tot atâtea prilejuri de expunere a viziunilor halucinante, onirice, baroce. Solitudinea e marca înregistrată a discursului liric, căci monologurile sunt in absentia, deci amare solilocvii. Scenariile erotice sunt și ele plasate sub zodia trecutului, puternic ancorate în spațiul îndepărtat al amintirii, în timpul nostalgic al rememorării. Gesturile de odinioară capătă forma unei matrițe, fiecare iubire capătă forma unei noi vieți, fiecare moarte îl provoacă la o atentă anamneză.

Plasându-se când la fereastra casei sale, când la fereastra spre lumea virtuală sau cea interioară, disecând dureri și iubiri, drame și trame, poetul reușește să configureze nu o geografie personală, ci o geologie a sinelui, demonstrând că actul poetic e unul deopotrivă ezoteric și sinergic, iar poezia un spațiu și un timp al convergențelor definitorii.