Volumul de versuri Dragostea cu parfum de migdale amare este cel mai recent publicat de Mihai Firică, la selecta Editură Vinea, care, și în acest caz, reușește o realizare letrică demnă de prestigiul dobândit în timp.
Citim despre autor, într-o scurtă notă biografică amplasată la finalul cărții, că este absolvent de Litere, Istorie și Drept, având o specializare postuniversitară în Managementul relațiilor internaționale.
Debutul ca poet s-a petrecut în anul 1989, la revista craioveană Ramuri, urmând o colaborare fructuoasă cu mai multe publicații literare și nu numai.
Revenind la cartea Dragostea cu parfum de migdale amare, se cuvine să remarcăm ilustrațiile pictorului Marcel Voinea, care adaugă astfel un plus de atractivitate cărții.
Prefața, semnată de un nume consacrat în literatura contemporană, și anume, Octavian Soviany, aduce o revelare a temelor și motivelor lirice, printre care citim similitudinea între poeziile lui Mihai Firică și cele referitoare la distrugeri umane și traume colective din creația lui Eugen Jebeleanu.
În cazul lui Mihai Firică, după cum consemnează Soviany, „Actul scriptural se bazează pe succesiunea scriere-ștergere-rescriere și e asociat, în plan existențial, cu acela al nașterii (care implică, la rândul său, ștergerea, adică, moartea)”.
Cartea are, în incipit, două capitole, ambele gândite sub aura metaforică a unei aripi și poartă titlul O singură aripă, respectiv Aripa absentă; deci, relația binară, dacă asociem titlurile cu ideea de pereche necesară zborului, nu se înfăptuiește.
Acestor două capitole li se adaugă KYIV, urmat de poemul Fără zgomot, apoi U2, Cu Ivan pe urmele noastre, ultimul poem purtând un titlu-concluzie: Ce ar mai fi de zis.
Volumul se încheie cu o notă bibliografică, din care aflăm detalii despre formarea profesională și despre activitatea literară a autorului.
Capitolele de început conțin douăzeci și patru de poeme, respectiv opt poeme, în care se abordează, într-o manieră nuanțat romantică, tema dragostei, poetul mărturisindu-și astfel crezul: „Și dacă n-am avut norocul să mă sting de tânăr, / să mă reaprind din dragoste de tine și tot așa, / cu carnea arzând, / toate orele mi-au rămas înfipte adânc în creier, / litere care ustură ca fierul încins”. Această confesiune și asumare a destinului de etern căutător al idealului amintește de recuzita romanticilor târzii, pentru că, orice-ar întreprinde cel aflat în căutarea dragostei, va descoperi doar „femei ascunse în focul negru” (Acolo unde nu te găsesc).
Nu știm ce anume a provocat pedeapsa, dar poetul se află în ipostaza unui sancționat, de vreme ce afirmă că „pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu, / silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele”. Putem presupune că imaginea metaforică a cojilor de nucă are legătură cu suferința pe care o implică actul artistic, truda, în sens arghezian.
Decorul misterios nocturn devine favorabil împreunării, comuniunii perfecte dintre femeie și bărbat, dar toată vraja dispare sub presiunea luminii, în fiecare dimineață, căci: „noaptea e rece, are stele rotunde și palide, / se desface în zeci de petale dimineața / când nu ne mai știm numele / și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii / din care ne privesc străini” (Tu zâmbești doar seara).
Întoarcerea în copilărie generează nostalgii, acum „tărâmul visat din care vin nori de vată de zahăr – / nu-i pot atinge / decât în serile în care adorm cu gândul la mama. / Tata ar fi trebuit să fie acolo sus, / un zeu izgonit din toamnă / de adierea trimisă de aripa fluturelui cap de mort” (Ghetoul roz).
Pelerin pe tărâmuri imaginare, poetul are fel de fel de revelații, nu tocmai aducătoare de noroc sau de fast, de aceea concluzionează: „N-ar strica să mai stau pe acasă, / să aștept lipit de zid, / să ascult ceasul mâncat de rugină, / să aud cum se scorojesc amintirile pe chipurile bătrâne”.
Această succesiune a modului conjunctiv, proiectând acțiunea verbelor într-un prezent continuu, accentuează mesajul că poetul developează un film al posibilului, nefiind sigur că ceea ce reiterează este și înfăptuibil.
În poemul Un pumn de țărână, intuim ironia amară cu privire la interacțiunea autorului cu, citez, „femeile, cărțile, anii”, cărora le dă, nici mai mult, nici mai puțin, decât „pietrele rinichilor mei”, urmarea fiind previzibilă: „S-au lepădat de mine, / s-au înălțat pe vârful mocasinilor – / pigmei prin vocație, simbriași ai versului cafeniu”.
Vagonul cu vise, titlu hiberbolic, dacă visele sunt transportate cu vagonul, gravitează în jurul unor sintagme uzitate, precum „tăcerea asurzitoare”, „noaptea din care n-a mai rămas decât un ciob”, „îndrăgostiți captivi”, „coapsele de gheață”.
Însuși poetul se autodefinește: „Pun mult patos în ceea ce scriu, sunt cald, / căldicel și parcă îmi aduc aminte groapa. / Am săpat prea puțin și câteva degete ies afară” (Iepurele verde din tablă).
Poemul ce dă titlul volumului, și anume, Dragostea cu parfum de migdale amare, trebuie citit, așa cum și anticipează acest titlu, în cheie melancolică; este un strigăt înăbușit după o iubire pierdută, care a lăsat în conștiința autorului semne adânci, chiar dacă materializate prin obiecte banale, precum „rochii viu colorate, / inele cu pietre mărunte, strălucitoare, șiraguri de perle”, întrucât percepția îndrăgostitului trece dincolo de ele: „Cobor în vis și acolo ești tu, / surâzătoare, cea care pleacă și vine, / așa cum diminețile lovesc întunericul”.
Aripa absentă este capitolul centrat pe tema traumei colective, într-o vreme tulbure, când „Căpcăunul înghite orașe, / a prins în gheare cartiere întregi, / sfărâmă în fălci case, / teatre, blocuri și locuri de joacă. / A înghițit și noaptea”, a se înțelege, cred, că noaptea este cea destinată somnului și, implicit, viselor.
Atmosfera apăsătoare, terifiantă, duce la atitudinea tranșantă de autoapărare: „Pune capacul! / numără treptele zilei fără ieșire”.
În acest context, peisajul stilizat de poet se reduce la imagini din câmpul semantic al morții, cu „jucării sparte”, „cruci albe”, „focul din cer”, „icoane răsturnate”.
Poemul Ce ar mai fi de zis, după cum precizam la început, este o concluzie amară și, în același timp, o privire a răului colectiv, când nu se întrevede nicio vindecare a planetei, iar pesimismul rămâne singura stare: „Frica și foamea unesc poporul, / mulți dar uituci și zgomotoși, / hălci de carne în desaga fiecăruia, / împachetate în file de cărți ale poeților uitați”.
Într-o asemenea panoramare a prezentului atât de contorsionat, te întrebi, ca și Mihai Firică, halucinant: Ce ar mai fi de zis?
