Gânduri extracurriculare

Gândul este o stare ce aparține minții, iar în situația în care acesta se conectează la receptarea realității, sub diferitele ei forme, tangibile sau intangibile, devine creativ și generează emoția, atât ca reacție la activitatea minții, cât și ca reflectare a adevărului nostru în structura materiei. O definiție complexă și, pentru a fi bine înțeleasă, trebuie silabisit fiecare cuvânt. Asta așa, ca să creeze timp pentru reflecție asupra ideii.
Îmi imaginez gândul ca fiind un punct ce radiază spre toate ungherele existenței umane, conectat cu mintea, care se află într-o continuă căutare, o continuă încercare de a realiza „noduri și semne” în lumea materială, pe care apoi să le proiecteze undeva în subconștient, pentru ca în momentul în care este nevoie, să realizeze conexiuni și analogii, prin care se dezvoltă capacitatea de a interacționa cu lumea exterioară.
Dar nu vreau să fac o disertație pe această temă, pentru că sunt specialiști care știu cum să definească termenii și cum să dea soluții, acolo unde este necesar. Starea aceea pe care o trăim fiecare, și nu doar o dată sau de câteva ori, ci foarte des, este să „cădem pe gânduri”, adică, fără să realizăm că se întâmplă, gândul nostru să colinde acolo unde dorește, fără să ceară acordul minții, deși este produsul ei. De multe ori, făcând ceva repetitiv, gândul se desprinde de noi și hoinărește în locuri sau în situații doar de el știute, unele, poate, din trecut, altele, poate, din viitor sau poate în situații ce sunt plăsmuiri ale minții. Iată că, noi, oamenii, cei care dorim să controlăm lumea, universul, ar trebui să ne gândim prima dată că nu suntem capabili să ne controlăm propriile gânduri, nu ne putem controla propria noastră persoană…
Am abordat această temă deoarece mi se întâmplă adesea să trec pe stradă, să privesc chipurile oamenilor, și să încerc să ghicesc ce soartă au și mai ales ce le rezervă viitorul. Sigur că sunt „fantasmele mele”, pentru că dacă nici omul însuși nu are control asupra gândurilor sale, cum aș putea eu să o fac? Și totuși, mintea mea își trimite gândurile spre mintea celorlalți, ca să intre în acord cu gândurile lor. Este un fel de joc, în care mă prind cu bună știință, deși rezultatul este crearea unei lumi interioare, în care încerc să ordonez totul după voia mea.
Când eram încă la catedră, experimentam următoarea situație: puneam o întrebare unui elev, iar în momentul în care eu mă gândeam intens asupra răspunsului, elevul îmi dădea răspunsul bun, fără ezitare. În situațiile în care alungam răspunsul din mintea mea și îmi îndreptam atenția spre altceva, se întâmpla, destul de des, ca elevul, ori să nu dea răspunsul potrivit, ori să ezite în afirmațiile lui. Am făcut acest experiment și în alte situații și rezultatul a fost același. Citeam undeva că dialogul dintre Hyperion și Părintele Universului („Luceafărul”, de Mihai Eminescu, tabloul al treilea) nu s-a desfășurat așa cum ne imaginăm noi, în cuvinte rostite, ci, cei doi fiind inteligențe superioare, au avut un dialog telepatic. Fiecare dintre ei călătorea în mintea celuilalt. O comunicare pe care noi, oamenii, neînzestrați cu asemenea putere, nu reușim să o înțelegem pe deplin.
Apar în mass-media o serie de mentaliști, și ne minunăm de puterea lor de a ne stăpâni gândurile. De cele mai multe ori însă, aceștia folosesc trucuri sau practici prin care caută reacții fizice ale persoanelor, pe baza cărora să le intuiască gândurile, sau stăpânesc moduri prin care sunt capabili să creeze iluzii.
Doi profesori de psihologie de la Harvard, Killingsworth şi Gilbert, în 2010 au ajuns la concluzia că: „jumătate din timpul pe care îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva, ceea ce arată că acest fenomen trebuie să fie considerat ca o componentă specifică funcţionării minţii, o componentă esenţială a cogniţiei umane”.
De multe ori, când suntem întrebați la ce ne gândim, răspundem: „la nimic!” Este însă adevărat că sunt momente în care nu ne gândim la nimic sau sunt acele situații când gândul călătoreşte dincolo de intenţia noastră? Se vorbește despre călătoria minții în anumite locuri și anumite perioade decupate din timp, alese de minte și pe care le unește prin legături imaginare cu trecutul, ca apoi să proiecteze totul în viitor.
Nu se poate să trec mai departe și să nu amintesc despre acel concept filosofic sau religios numit reîncarnare, conform căruia moartea este un moment de transmigrare într-o altă formă de viață, într-un alt corp fizic, fiind vorba despre o existență desfășurată în cicluri. Cronin vorbește despre acest aspect în „Gran Canaria”, Eminescu nu lasă acest subiect să treacă neobservat și îl abordează în „Sărmanul Dionis”. Este greu de înțeles cum Maitrey, eroina lui Mircea Eliade, era îndrăgostită de copacul cu șapte frunze, dacă nu se ia în calcul credința în reîncarnare. În Cartea Sfântă însă acest aspect nu apare nicăieri. Așadar este o credință populară, care nu are niciun alt suport în afara unui mit.
În cartea „Șocul viitorului” de Alvin Toffler, publicată în anul 1970, se vorbește despre unele cazuri șocante din acest punct de vedere. Un exemplu ar fi povestea despre un cioban analfabet, care avea momente de cădere în transă și în acest timp stabilea diagnostice, prescria tratamente cu medicamente care, în unele cazuri, erau încă în faza de cercetare, aflate în seifuri bine ascunse. Răspunsul oamenilor de știință este că, ori într-o viață anterioară acest cioban a fost un mare savant, ori gândul lui intră în contact cu alte minți, de care are nevoie, la un moment dat, în căutarea unor răspunsuri. A doua variantă este socotită a fi plauzibilă.
Deoarece este unanim acceptat că gândul este energie și că între oameni se realizează continuu un schimb de energie, deci de gânduri, s-a ajuns la concluzia că viața noastră este așa cum sunt gândurile noastre. Ce fel de energie emană următoarea efuziune: „Uneori mi-e tristețea elementul în care mă simt izolată ca într-o imensă lacrimă ce-mi inundă lumea sufletului cu sarea oceanelor lumii. Sunt mai tristă decât o salcie plângătoare! Sunt mai singură decât singurătatea însăși…”? Nu cred că este necesar să comentez, pentru că aceste cuvinte aruncă un văl cernit peste bucuria vieții, anulându-i omului orice șansă de a fi fericit.
Prin urmare, prin gânduri interacționăm nu doar cu cei din jur, ci și cu propria noastră persoană. Dacă vrem să avem o viață frumoasă, cu oameni optimiști, plini de încredere în jurul nostru, gândurile noastre trebuie să fie pozitive, „fiindcă tot ceea ce vibrează la unison cu energia gândurilor noastre este atras în viața noastră” (Beatrice Enăchescu – „Dezvoltarea personală”).
Concluzia ar putea fi că lumea este așa cum sunt membrii ei. Știința a confirmat că tradițiile spirituale străvechi nu sunt elemente aleatorii ale existenței, ci adevăruri demonstrate de viață, și anume, că suntem parte integrantă a lumii în care trăim, în care interacționăm cu voia sau fără voia noastră, parte a lumii pe care o influențăm permanent, chiar dacă nu suntem întru totul conștienți de aceasta.