Articole

Gabrielle și armata de servitoare

Cu puțin timp în urmă am revăzut filmul Dueliștii de Ridley Scott, inspirat din povestirea The Duel de Joseph Conrad. Acum am descoperit pe Netflix (zic unii că nu există aici vreun film valabil) filmul lui Patrice Chéreau din 2005 – Gabrielle – după altă povestire de Conrad: The Return/Întoarcerea.

Joseph Conrad (1857-1924) s-a lansat într-o carieră maritimă. Nave franceze, iar mai apoi marina comercială britanică. Astfel a scris mult despre viața pe mare. Scriitor polonez/britanic, el n-a vorbit fluent engleza până la 20 de ani. Cât despre regizorul Chéreau, chiar dacă filmografia sa e impresionantă, pronunțându-i numele, imediat zici Regina Margot. Un film emblematic, dominând întreaga operă. Părinții săi erau pictori, iar influența e vizibilă mai ales în Gabrielle, un film pictural și… teatral. O destructurare a povestirii, cu treceri de la imagini în alb-negru la culori, în funcție de starea sufletească a personajelor.

Gabrielle e căsătorită cu Jean de zece ani. Un cuplu atemporal. Belle Epoque, saloane, interioare opulente. Conversații adesea formale. Fiecare disimulează ceva sub necesarele măști sociale. Iată imensa casă a Gabriellei, cu o armată mută de servitoare, care se agită: îi îmbracă pe stăpâni, gătesc, servesc. Jean o lasă mereu singură pe Gabrielle. La un moment dat, ea simte nevoia de confesiune și se adresează unei servitoare fragile (Yvonne) ca unei oglinzi fără glas. Jean e sigur de iubirea soției, considerând-o cea mai frumoasă piesă din colecțiile sale de… statui. Zece ani de zile Gabrielle a stat între niște paranteze umilitoare. Apoi, deodată, vine un moment decisiv. Jean găsește o scrisoare de la Gabrielle, în care ea îi spune că pleacă definitiv, că iubește un alt bărbat… În rolul lui Jean, actorul Pascal Greggory e elocvent, amintind prin fizicul său de Burt Lancaster în Ghepardul. Am uitat să spun că filmul de față nu plagiază, chiar dacă ne amintește mereu de Visconti și Bergman. Bântuie și ecouri din Proust și Cehov. Actrița Isabelle Huppert (Gabrielle) e sublimă în fatalismul ei disperat, într-un registru de stări flamboaiante.

Și… surpriza! Atipicul. Gabrielle cea plecată se întoarce după câteva ore. Urmează scene tensionate între ea și soț, încadrate de un huis clos tenebros. El cere detalii, se agită, e gata să ierte. Vrea să afle ce a atras-o spre celălalt. Iar ea recunoaște: „Aș vrea să curg în el precum sângele… voiam să știu ce e iubirea”. Gabrielle subliniază singurătatea cuplului lor și că „am revenit, crezând că eu nu contez pentru tine”. Mă întreb: a revenit la inerția sumbră dându-și seama că nu avea forță pentru o asemenea nouă relație? Oricum, îi spune lui Jean: „Viața mea cu tine m-a împins spre el… poate că tu l-ai ales”. Servitoarele ascultă, se foiesc, gata să treacă la ritualurile cotidiene, ca niște roboți monocromi. Ce se întâmplă usque ad finem? Normal că nu vă spun. Să mai admirăm interioarele, grupurile statuare, tablourile, muzica de operă. Poate că vocea din off e cam invadatoare. Avem uneori și fraze afișate ca în filmele mute. Da, o regie teatrală. E un exercițiu de stil, dar unul genial.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.