Capitolul 13*
Dimineața de 18 august 1944 se dezmiardă sub alintul soarelui. Avioanele somnolează liniștite și din brâul lizierei se aude ciripit de păsări jucăușe. Peste ele, o mierlă stăruie în cântec avântat. Înaltul e limpede și curat ca lacrima unui adânc regret. Spre latura de răsărit, corturile adăpostesc încă frânturi de vise.
Șerbănescu, gol până la brâu, bea cu sete din cana plină ochi. Apoi varsă din apa limpede rămasă stropi grei pe iarba culcată de secetă. Sunetul alarmei sparge liniștea cu vădită voluptate.
– Alarmă!… Alarmă!…
Se-mbracă din mers și abia la linia de avioane realizează că e primul venit. Apoi, vocea lui Dobran:
– ’Trăiți, dom’ comandant! Iar ne aleargă!..
– Iar, Dobrane… Odată ajunși sus, om vedea ce și cum…
Avioanele trag pe rând înspre Teu. Șerbănescu decolează primul. Locotenentul Dobran își urmează comandantul. Fără atenționare, căpitanul pică ușor spre Buzău. Apoi, brusc, de deasupra lor se dezlănțuie vacarmul. Parcă prea iute. Prea din scurt. Înseamnă că alarma a fost dată la limită. Șerbănescu suie abrupt. Are nevoie de plafon. Dobran, scai după el. Apoi, la fel de brusc, degajează. Timpul se dilată la infinit când visezi și se comprimă până la urlet când e pericol… Vede avionul lui Milu luând foc. Milu larghează cupola carlingii. Dobran îl vede ieșind din avion. Pe retină se întipărește imaginea obrazului uscat. Crispat de efort. Trupul e încordat… De jur împrejur se încinge caruselul avioanelor.
Rafalele lungi brăzdează cerul alb-albastru, trasoarele îl sfâșie cu lumina traiectoriilor. Și dârele de condens. Mici flame albe la vârful planurilor. Vălmășagul se încinge. Avioanele caută să cadă unele în coada altora. Milu stă cu trupul lipit de fuzelaj. Viziunea e de-a dreptul de coșmar. Avionul cade cu trenă de fum. Milu se zbate, lipit de aripa lui. Ce jurământ de credință putea fi încălcat? De ce, Doamne, așa? Ce-l leagă atât de implacabil, de-a dreptul sălbatic, de avion? Om și mașinărie par a fi făgăduiți eternității împreună. Se dăruiesc morții cu o ultimă îmbrățișare. Dobran știe, desigur, cum se poate crea acea sucțiune, depresiunea ce-l aspiră pe Milu, târându-l înspre moarte. Se rotește iar Dobran și, încă o microsecundă, prelungește filmul întâmplării pe retină… Avionul se topește în golul căscat de Munții Buzăului.
Apoi, liniștea nefirească. Cerul golit de prezența Mustang-urilor. Și iar îl intrigă zborul acela, parcă absurd, pe care-l urmează Șerbănescu. În stânga lui, Dobran, revenit din uimire. Comandantul e nițel în față. În dreapta zboară Dîrjan, aproape în linie cu Dobran. Discurile luminescente ale elicelor taie cerul și aerul devenit tot mai dens. Dobran are cămașa udă. Lipită cuminte de șiră. Nu, n-a văzut explozia, avionul lui Milu… Vede doar imaginea lui lipită de ampenaj.
Asta-i. Se află în război. Și uluirea nu poate ține mult. Sunt în misiune. Cercetează spațiul: dreapta sus, dreapta jos, în față, lateral, spate.
– Dom’ căpitan, Mustang în spate.
Botul roșu în stânga, sus. Poate 100 de metri. E în spatele lui Șerbănescu. Caută. Nu-l vede nici pe Dîrjan. Să fi fost deja doborât? N-a apucat să anunțe prin radio? Picior și manșă. Avionul e angajat în viraj pe stânga. Rafala. Trece înaintea Mustang-ului. Acela rămâne pe direcție… Ce-o fi cu Șerbănescu? A auzit când radioul șefului a dat ceva rateuri pe când urcau… Rafală!
– Dom’ căpi…
Sunetul e ucis în gâtlej. Mustang-ul trage ca-n poligon. Dobran vede cum în G-ul comandantului, cu numărul 1, albastru, intră în șuvoiul rafalei. Fuge. Răsturnare. Apoi, răsucire pe spate. Înseamnă că el, comandantul, a scăpat comenzile. Brusc, burta avionului lui Dîrjan… Iese în viraj strâns peste umăr. Rafala lui Dîrjan. Prea târziu. Căpitanul Alexandru Șerbănescu intră sub verticală. Pică. Avionul duce un mort cu el. Un mort în carlingă. Încă o secundă… Două secunde… Pe botul de deal, explozia e puternică… Aproape de Mâneciu. Dobran redresează. Asta a fost tot… Înălțimea, 800 de metri.
Undeva, pe altă latură a cerului, căpitanul Bâzu Cantacuzino ține piept unei patrule inamice. E deja înghesuit. Scapă ca prin minune și pune avionul pe burtă. Reușește să părăsească carlinga în fugă. Gloanțele ce-l caută nu-l ajung. Căpitanul Bâzu Cantacuzino a scăpat teafăr. Dar celălalt?
– A murit comandantul!
Din căpitanul Alexandru Șerbănescu, din ofițerul ce i-a dirijat atâta vreme, începând cu pașii în școala militară…. din omul ce învățase promoția 1942 să-și împlinească misiunea cu sfințenie… nu mai rămăsese mai nimic. O fărâmă de „materie”. Pe care oamenii locului au strâns-o cu grijă. Într-o lădiță au strâns-o. Și au predat-o, cu capetele smerit plecate, aviatorilor. Zburătorul de mai ieri, ofițerul de vânători de munte de la început, a părăsit crestele tăcute ale munților spre a se înălța sus, mai sus de tumultul războiului. Sus, pe culmea norilor, către gloria eternă… Asul aviației de vânătoare nu mai e!
– Dispersați-vă la Mamaia!
Ordinul era rostit cu glas sec… Sunase în căști străin, impersonal. Au zburat rectiliniu… La rase-motte… până când sub planuri s-a legănat marea. Imensă și albastră. Tivită cu spuma valurilor. Mamaia. Au aterizat cu bine. I-au primit băieții de la escadrila 52. Camarazii, vestiți și ei: locotenent aviator Pop Horea, locotenent aviator Galea Ion, locotenent aviator Lucaci Ion… Erau in corpore, bronzați, veseli. În jur, miros de Dobrogea. Miros salin și ușor amărui de mare. Dincolo de zgomotul valurilor, vestea a căzut sec:
– A murit comandantul!
A raportat Șenchea, cu cizmele afundate în nisipul fierbinte.
***
Seara se zbuciumă, clătinând fără ostenire liziera. Între barăcile albe, liniște. La șirul de avioane, asemenea… Aici, în camera sa, Bâzu tace și el. Nici gând să adoarmă. În tocul ușii ciocănește cineva.
– Intră și nu ezita…
– Dom’ căpitan, ce nu-i în regulă cu noi? N-am luptat cu toată priceperea? Ce nu-i pe măsura așteptărilor ălora „de sus”?
– N-ai auzit? Generalul a fost limpede: flori dinaintea barăcilor sunt? Nu sunt! Vax și cizmele lustruite ca la paradă avem? N-avem! Și disciplina…
– Râdeți de mine… Generalul ăla care l-a bruftuluit pe dom’ Șerbănescu o fi mulțumit acum! Comandantul „neeficient” nu mai este!… ’Tui castelul ei de treabă!
– Faină înjurătură. Spune, Dîrjan, ce te doare?
– Păi, mă doare, da’ ce mă doare n-are leac! Cum l-am putut scăpa din ochi pe dom’ căpitan?… Și eu, și Dobran! Ca un făcut. Și-apoi, ce mai suntem noi?
– Cum ce mai suntem? Grupul 9 de Vânătoare Dessloch-Șerbănescu! Și atâția câți suntem vii vom lupta ceas de ceas…
– Nu! Nu mai suntem nici Grup, și nici Dessloch-Șerbănescu! Dacă dom’ căpitan nu mai este, de ce am păstra Dessloch-ul?
– Ai dreptate! Da’ cum vrei să fie?
– Simplu. Escadrila numărul 9 Aviație de Vânătoare. Oricum, de sacrificiu suntem… De mâine vă pun ăștia comandant…
– De unde ai aflat?
– Am eu sursele mele… Da’ așa-i corect, să le spuneți…
– Le spun. Promit! Dar cu zbuciumul că nu l-ați putut feri pe căpitanul Șerbănescu nu vă mai chinuiți!… Acolo unde e, nu-l mai ceartă nimeni…
– O să facem imposibilul. Asta o simt. Dar, de n-ar fi pentru cei mulți, pentru țară, n-aș mai sta o secundă…
Asta simțea și Bâzu și încerca, la fel de fără folos, să se-ntrebe cum de fusese posibil. Atât de iute și cu doi coechipieri în aer? Cu siguranță au fost, la rândul lor, prinși în luptă cu alți dușmani… Erau atâția? Erau! Și încă mai sunt.
***
Aveau, desigur, toți dreptate. Își aduce aminte de anul îndoliat 1940. La 28 iunie, Casa Regală s-a arătat incapabilă de a salva țara. Nicio rezistență armată, în condițiile în care România a cedat Basarabia, o parte din Transilvania pe 30 august și Cadrilaterul pe 7 septembrie. Fără luptă.
Dintre ei toți, Greceanu a reacționat prompt. N-a fost singurul din întreaga armată. Erau alături ofițerii Vintilă, Brătianu, Rudy Rainek, Radu Dumitrescu, Ion Brezeanu, aflați toți la școala de perfecționare a Aviației. Atunci și-au scris cu mult curaj demisiile: „… Nu vrem să fim ofițeri într-o armată care nu luptă pentru teritoriile țării…” Noroc că, la acea vreme, comandantul școlii era un înțelept. Le-a rupt demisiile, ca nu cumva să se știe cine au fost răzvrătiții. Poliția era mai tot timpul curioasă…
La 1 noiembrie 1940, Greceanu a fost repartizat la Grupul 5 Vânătoare. Locotenentul a fost admis în escadrila 52 Vânătoare, înzestrată cu avioane He-112, comandată de căpitanul aviator Marin Ghica. Poate nu tocmai întâmplătoare a fost repartizarea aceea. Ghica era rudă cu Greceanu pe partea dinspre mamă. Iute l-au trimis pe Greceanu să facă trecerea pe Me-109E în Grupul 7 Vânătoare, sub comanda locotenentului comandor Alexandru Popișteanu. Acolo Greceanu s-a îndrăgostit irevocabil de Me-109E.
Virtuțile lui de zburător erau de excepție. Dacă acum ar fi aici, el, Bâzu, s-ar simți mai în siguranță. Onest și vertical, l-ar fi sfătuit cum e mai bine… Va primi comanda și va aștepta să apară din spital și Greceanu. Până atunci, e bucuros să-i aibă pe Milu, pe Dobran, pe Dîrjan, pe Gavriliu, pe Maga, pe Chirvăsuță și pe Rozariu. Dacă lângă el ar apărea și Mucenica, miracolul ar fi de necrezut…
* Fragment din romanul „Delictul de înaltă iubire”, semnat de Florin Horvath, apărut recent.
