Peste-a timpului cărare, cărțile sunt lumânare!
Secvența I
(Pe o scenă adevărată sau improvizată, chiar și pe un platou, pe lângă care trece, grăbită, multă lume, un bărbat sau o femeie, între două vârste, așezat/ă într-o poziție mai ciudată, spre a atrage privirile, vorbește singur/ă, mai încercând, iluzoriu, să provoace trecătorii):
Dacă tot suntem într-o lume a surzilor, pot striga, pot vorbi cât doresc, lăsându-mi gândurile să iasă la lumină, că, oricum, nu interesează pe nimeni ce spun și atunci e clar că nici nu deranjează, nu mă va lega nimeni, nici cătușe pe limbă nu-mi vor pune… era o vreme când îmi analizam fiecare sunet, nu doar cuvânt, fiecare gest, tremur sau grimasă, atunci erau îndreptați asupra mea și ochi și minți și… dar acum?!
– Ce te uiți așa la mine?! Ți se pare și ție că sunt un ciudat, că am o problemă, nu-i așa?! Cam asta gândesc majoritatea celor care mă aud vorbind de unul singur.
MA-JO-RI-TA-TEA… urăsc acest cuvânt! Cum să-mi audă cineva bucuria sau durerea, dacă nici măcar nu se oprește vreunul să asculte cu atenție ceea ce spun, răstit sau șoptit?
– Hei, Heeeeeeeiii! Tu, cel care ești cu ochii mereu în ecran, tu, cu cine vorbești? Aha, crezi că nu singur! Uite, nici măcar nu-ți ridici privirea, nu tresari, de parcă nu exiști, tu, individualitate ancestrală, strop de apă vie, praf de stele… da, praf, atât suntem atunci când nu vedem, nu auzim, nu reacționăm la ceea ce freamătă în jurul nostru, fie șoapte, strigăte, vânt, picături de ploaie… forfota vieții!
De-ar fi să mă auzi și, politicos, să-mi răspunzi, știu că ai rosti, ca atâția alții că… nu-i treaba mea ce faci tu!
Offf, offf, eu te înțeleg și mi-ar fi tare simplu și călduț să nu-mi pese nici de tine, nici de… majoritatea!
(Face un gest cu mâna, de parcă ar vrea să renunțe, înțelegând că totul este în zadar)…
Nuuuu, nu pot și eu să întorc spatele, ar fi prea pustiu pe-aici și am risca să intrăm cu toții în… ecran. Nuuu, asta ar fi moartea, pe care nu o simțim cum ne încătușează minți, suflete, degete… viață! La întrebarea pe care nici nu ai avut curajul să o pui, doar ai mimat-o, printr-un gest pe care eu am învățat să-l citesc, îți răspund tare și răspicat că starea ta este și problema mea, dar și a majorității pe care tu o urmezi, prin ceea ce faci! Dacă tu ai veni lângă mine și am fi doi care vorbesc, poate s-ar opri și al treilea, al patrulea…
Aș vrea să cred că ne vom trezi cu adevărat, că vom redeveni vii și nu voi mai vorbi de unul singur!
– Heeeeiiii, e cineva care se poate dezlipi de majoritatea și să-mi întindă o mână, să-și deschidă măcar o ureche, să-și îndrepte ochii spre mine?!
(Din mulțimea ce trecea pasivă, fiecare privind doar înspre sine, un copilaș se oprește și-l privește, zâmbind, nu se lasă tras de mânuță, de parcă ar vrea să știe ce face acel om, singur, când toți ceilalți își văd de ale lor)
– Haide, copile, urechile tale sunt încă deschise spre sunete ce nu se trec cu vederea!
(Se apropie de copil, îl îmbrățișează, iar acesta, deplasându-se încet, rămâne cu privirea întoarsă spre actor)
Secvența II
(După ce stă câteva secunde cu capul în palme, își ridică ochii spre Cer, iar apoi, privind în gol, continuă…):
E vina mea, așa-mi spun majoritatea celor care mă văd vorbind de unul singur. Așa o fi, dar te întreb: tu ai fost în vizite pe la prieteni, familie, colegi… ai mers la evenimente, nunți, zile de naștere…? Cu cine și cât ai vorbit? Te-a ascultat cineva? Câți au trăit evenimentul și câți l-au bifat doar, fiind total absenți?!
***
(Este amenajată o cameră, cu fotolii, șezlong, scaune… mai multe persoane, de vârste diferite, cu telefoane sau tablete în mâini, butonează, nimeni nu vorbește cu nimeni, iar într-un colț, doi copilași se joacă singuri, în timp ce părinții par și ei absenți, fiecare privindu-și ecranul…)
De ce vorbesc singur, te-ntrebi? Niciun ochi nu mă privește, oriunde merg, în orice loc public intru. Toți, adică ma-jo-ri-ta-tea, privesc ecrane, toți sunt atât de ocupați, dacă îi întreb, oricum în zadar, ce urgențe au de rezolvat, ce treburi îi țintuiesc, stând nemișcați atâta timp, nu răspunde nimeni, de parcă nici nu aș fi acolo. Poate, o, da, poate ar trebui să strig, așa cum se practică mai nou la scară înaltă, tot mai mulți oameni pe străzi… și ce, dacă strigă, pe ei îi ascultă cineva cu adevărat?! Am strigat și eu, am vorbit și în șoaptă, dar, indiferent de abordare, am rămas tot singur, nu am ajuns nici măcar… influencer! (…)
* Fragment din volumul „Frânturi de gând în amurg (Meditații)”, aflat în pregătire la Editura „Caiete Silvane”, Zalău.
