Era o dimineață ploioasă de toamnă târzie, peste culorile ruginii se așezase și o ceață densă, de parcă tot și toate doreau să lenevească, ascunzându-se de ochii nu prea atenți la detalii.
Animalele de pe lângă casă, dar și cele multe și diverse din tufișuri, nu se prea zăreau, stând și ele mai mult pitite, pe o astfel de vreme vitregă cine să le tulbure liniștea? Era ca și când totul ar fi acoperit de un voal protector, spre a pune întrebări gândului asupra tuturor pieselor ce alcătuiau tabloul existențial.
George, după ce își isprăvi obligațiile de la începutul zilei, plănuise să stea prin casă, să-și mai pună la punct lucrurile și să-și analizeze câteva gânduri, ce-l urmăriseră de o vreme. Repara o clanță de la ușa de intrare, când un strigăt îl făcu să tresară, uitând de ale sale și ieșind afară, în mare grabă. Nu i se păruse, cineva chema ajutor, iar el, venit de o vreme și neobișnuit cu astfel de întâmplări, se grăbi înspre locul de unde venea chemarea, fiind nevoie să se apropie foarte mult, ca să deslușească chipul omului în nevoie.
În fața lui era un bărbat trecut de prima tinerețe, cu un chip pe care se putea citi, chiar și prin ceața deasă, o mare apăsare, iar aceasta nu părea să aibă legătură cu autoturismul care se împotmolise, din cauza ploii prea abundente, ci mai degrabă era o suferință lăuntrică ce-l făcea să pară lipsit de bucurie și, cu siguranță, purtând pe umeri mult mai mulți ani decât cei trăiți, cu adevărat. Se gândi că e posibil ca, sub povara neprielnicei stări, să nu fi fost atent la drum și, astfel, o secundă de pierdere a controlului l-a adus în această situație.
Când înăuntrul nostru e întuneric, ne-mpotmolim și pe drumul drept!
Lăsă deoparte prima impresie asupra omului sosit aici din vreo întâmplare și, aducând repede de acasă o rangă, reuși să ridice roata mașinii ce era mai mult de jumătate în noroi. Știind că aici, în pădure, în vârf de munte, nu prea sunt posibilități de a găsi ceva salvator și existând riscul unei alte împotmoliri, George îl pofti pe drumeț să zăbovească la el până vremea se va mai îmbuna.
– Eu sunt George și locuiesc în apropiere. Cunosc această zonă și riscurile vremii, de aceea, dacă timpul nu vă înghesuie, v-aș pofti să faceți un popas, să se mai domolească darurile cerului peste vegetația locului, ca să mergeți mai în siguranță.
– Nicolae e numele meu și nu știu cum să vă mulțumesc pentru ajutor, mă simțeam atât de neputincios pe aici, iar sufletul meu e asemeni vremii de azi, poate chiar din acest motiv m-a și cuprins panica. Mirarea mea e mare însă când văd câtă omenie porți. Fără să mă cunoști, mă inviți atât de cald la tine acasă. Dacă într-adevăr nu ar deranja prezența mea, m-aș bucura să mă opresc puțin din drum. Problema mea adevărată nu e ploaia, nici ceața…
– Bucuria va fi de partea mea, bem un ceai cald, ne uităm și la mașină, să nu se fi rupt ceva cum ați forțat-o și, dacă vă ajută la schimbarea stării interioare, sunt și un bun ascultător.
Așa a început una din cele mai tulburătoare conversații din toate cele pe care George le-a purtat acolo, aproape de Cer și, fără a-și face vreun merit din asta, multe i-a fost dat să audă!
Au urcat împreună în mașină, mergând pe mijlocul drumului, așa cum este înțelept pe o așa umezeală.
– Cum de stai aici singur, acum când majoritatea dintre noi ne dorim companii dintre cele mai răsunătoare?! întrebă drumețul.
– Ar fi multe de spus despre starea de singurătate. Eu nu aici mă simt singur, locul acesta mi-a redat pacea lăuntrică, obosit de o lume care aleargă mereu după imagine și aparențe, fără să-și analizeze beneficiile sau să-i pese prea mult de cei din jur.
– Știi de unde vin eu și ce naiba caut pe-aici?!
– Poate cauți un refugiu sau ai rătăcit drumul…
– Daaa, am rătăcit mult prea mult pe drumuri asfaltate, printre minți rafinate și întâlniri înflorate, crezând că toate mi se cuvin și că am dreptul să fiu un privilegiat al vieții, să iau tot ce mi se oferă, uitând de cei cărora chiar le păsa de mine. Am călcat peste toate cu trufie, iar când a venit momentul să privesc în urmă… nu mai era nimeni. Heloooo…
– Strigați în pustiu, se pare, așa cum fac mulți dintre cei care cred că în jurul lor se-nvârte lumea și că mereu vor fi în centrul atenției.
– Așa e, am fugit aici să-mi amintesc de înălțimea Cerului, măreția și veșnicia naturii, dar și de vremelnicia noastră, să privesc frunzele și să înțeleg că nu sunt mai presus de ele, că pot să cad, chiar verde crezându-mă, dacă nu sunt atent la viscole și ploi. De fapt, gândind mai profund, cred că și o frunză este mai benefică: ea, căzând, îngrașă pământul, copacii sorb seva și în fiecare primăvară alte și alte frunze le împodobesc coroana, pe când eu…
– Tot și toate au un rol și un rost, iar omul peste toate își pune amprenta. Avem și noi șanse, atâta timp cât încă respirăm. Depinde acum de aerul pe care-l alegem să ne umple plămânii.
– Hmmm! Te văd foarte echilibrat și nu știu cum aș putea și eu să stopez furtuna asta din mine, care nu mă lasă nici măcar să văd bine drumul, de aceea cred că m-am împotmolit și aici, nu mă uitam la pericole, ba, mai mult, parcă le căutam, mi se părea că dacă m-ar înghiți hăul, aș fi eliberat de toate. Oricum, nimănui nu-i mai pasă de existența mea.
– De ce ar trebui să-i pese cuiva?! Lumea merge înainte fără mine, fără tine, nimeni nu-i de neînlocuit, doar ni se pare, atunci când, mult prea curtați de orgoliu, uităm să ne atingem nasul cu degetul arătător. Mie îmi pasă de mine și asta contează, de aceea mă simt dator să mă trezesc dimineața, să mă pun în mișcare, să privesc Cerul și să-i mulțumesc pentru șansa unei noi călătorii. Nimic din ceea ce înfăptuiesc nu așteaptă nici privitori, nici recunoaștere, nici recompense sau aplauze, iar tot ce am făcut înainte poate fi reanalizat doar de mine, să ung osiile care au scârțâit și să nu mai pornesc pe drumuri care nu duc nicăieri. Cel mai lung și dificil de parcurs drum este cel spre noi înșine. Dacă-l găsim pe acesta, toate celelalte intră-n armonie cu noi. E-atât de simplu!
– Povești luate din cărți… texte, practica e cu totul diferită.
– Nu, nu doar din cărți, deși este foarte benefic să citim cât mai mult și mai divers, tot povești de viață sunt așternute și acolo și nu de oricine, ci de cei mai luminați dintre noi, care au avut imboldul și strădania de a ne ajuta. Ce nu credem, exersăm, viața se desfășoară mai ceva ca un spectacol și te întâlnești cu situații menite să te atenționeze, dacă, bineînțeles, ești dornic să înveți, să nu treci printre toate cu ochii închiși și sufletul de piatră. Eu nu obișnuiesc să dau sfaturi, dar nu sunt zgârcit în destăinuirea celor trăite de mine, de multe ori destinele se aseamănă, iar cei care caută un loc ca acesta au, cu siguranță, ceva în comun, indiferent care a fost parcursul vieții lor până în punctul de a căuta izolarea.
– Eu nu vreau să fiu singur.
– Nimeni nu dorește asta, dar căutăm mereu ipostaze, locuri, anturaje în care să ne mai vibreze inima, să simțim că suntem vii. Până mai avem puterea de a ne destăinui, în fața cui putem să o facem sincer, bineînțeles, șansele de vindecare sunt mari. Unii, aș spune slabi și comozi, alunecă în alcool, alții, în destrăbălare și consum de alte substanțe mult mai periculoase, însă curajul de a vorbi, a comunica și a-ți despovăra sufletul și mintea pare că este cel mai benefic și necostisitor mod de salvare. Hei, sunt și eu om, iar greșeala ne însoțește pe toți!
George vorbea sec, exprima idei general valabile și asta numai pentru că omul din fața sa era mult prea inhibat, nu-și spunea durerea, deși se citea pe chipul său o mare dezamăgire.
– Uite, ploaia s-a oprit, vremea s-a mai îmbunat, iar dacă dorești să te întorci acasă, te ajut să pornești în siguranță, cine știe, poate undeva vei găsi un loc mai prielnic și-ți vei mai goli din bagajul ce te apasă și te trage spre prăpastie.
– Îți mulțumesc pentru sprijin și găzduire, dar dacă nu sunt o povară prea mare pentru tine, tare aș vrea să rămân până-n zori, mi-e teamă să nu mă rătăcesc și să nu mai fie cineva ca tine prin preajmă.
– Cu mare drag și te las acum să te odihnești, eu mai am unele treburi de rezolvat pe afară. Ne vedem în zori…
În bună dimineață, când a reintrat în casă, după minutele de salut al răsăritului, George l-a găsit pe Nicolae stând într-un colț, cu capul sprijinit în mâini și, cu o voce stinsă, rostind:
– În noaptea asta am avut un vis interesant, în fața mea se tot deschidea și redeschidea o ușă, iar un glas cald mă îndemna să fac lumină… Apoi, ca pentru sine, ținându-și capul în palme: am intrat în mocirlă, de dragul huzurului. Cum să mă întorc acasă dacă nu mai am onoare?! Cum să-mi răscumpăr cea mai de preț avuție, când mi-a înghețat sufletul alergând după himere? Mereu le-am spus că fac totul pentru ei, iar acum nu-i mai pot privi în ochi, ei nu mi-au cerut decât dragoste și prezență…
Observând că poartă pe chip apăsări ce nu-i lasă liber gândul să se dezvăluie, George a înțeles că numai când suntem pregătiți putem face spovedania și nu era indicat să insiste. Omul încărcat nu e ca o căruță, o răstorni unde vrei sau ai loc, el e bine să fie lăsat la adăpost de intemperiile minții rătăcite, iar când vitregiile se vor limpezi, ori te va striga, ori va fugi. Nu totul se poate dezveli trăgând pânza, ca la atâtea înfăptuiri ce stau ascunse așteptând momentul trecerii unui personaj important. Unele fapte îngroapă tot, chiar viața însăși, iar de-ar vorbi glia, nu am fi atât de puternici încât să stăpânim vulcanul de sub ea.
Oricât i-ar fi fost de incomod cu un om bântuit de căderile sale, George era conștient că nu trebuie să-l lase să plece, nu încă, nu înainte de a simți că în el mai pulsează, chiar dacă foarte palid, o fărâmă de dorință. Ar fi fost, mai mult ca sigur, un alt suflet pierdut sub iarba ce le adăpostește pe toate, chiar dacă, în mult prea multe locuri, printre firele verzi dătătoare de hrană, apar și buruieni otrăvitoare. Își iau, oare, seva din cei ascunși aici?! Dacă ar fi așa, înseamnă că avem o tot mai mare și îndreptățită datorie spre însănătoșirea naturii, de a purifica tot ce, retrăgându-se de pe drumuri văzute, își împrăștie veninul pe sub pământul ce pare că primește totul, fără discriminare. Ce iese mai apoi, vedem cu toții.
George citise o legendă despre asta și căzu pe gânduri… Doamne, oare de ce îi venise acum în atenție?! Se spunea că natura este tot mai bolnavă din cauza noastră, a oamenilor, și nu doar pentru că nu o îngrijim și aruncăm la voia întâmplării de toate, peste tot. Otrava adevărată era considerată, în imaginația celui ce scrisese, starea fiecărui trecător ce, reîntorcându-se în pământul ce l-a hrănit, duce cu el toate impuritățile adunate și nemărturisite, nepurificate.
Gândind simplist la auzul cuvântului mărturisire, cei mai mulți am înclina să credem că este atât de simplu! Mergem la un preot și primim… dezlegarea! Natura are, însă, alte reguli. Ea simte tot ce purtăm în trupul ce-i apasă acoperământul și în care acumulăm nu numai carbohidrați, grăsimi… proteine, vitamine și alte secrete ale longevității, ce ni se vând de tot mai mulți specialiști, peste toate apa rămânând esențială. Toate acestea, în doze mai mici sau mai consistente, în funcție de posibilitățile și instruirea fiecăruia, au doar rolul de a menține sănătos ambalajul. E nevoie și aici, bineînțeles, de purificare, dar legenda vorbea despre alte acumulări, cele nevăzute și care poluează mult mai grav și, de multe ori, iremediabil, verdele și seninul.
* Fragment din volumul „Drum fără… semnalizare!” de Florica Pop, apărut recent la Editura Caiete Silvane din Zalău.
