Floarea cea mică

Gafița cobora cu tarul în spate spre moara din vale. Tarul era un sac de pânză ceva mai îngust, în care încăpeau până la aproximativ patruzeci de kilograme. De obicei, nu-i puneau în cârcă decât până la 30 kg, dar acum căra un sac mai greu. Se apropiau sărbătorile pascale și era nevoie de ceva făină în plus pentru cozonaci. Pâine nu se prea găsea în zonă, iar la târg nu avea cine să meargă.

Veneau vinerea acasă muncitorii de la pădure, care aduceau câte trei pâini și jumătate, din care jumătate o luau înapoi cu ei. Primeau o rație de câte o jumătate de pâine pe zi. Se considera că au o muncă grea și nu au nici timp să umble după pâine. Cei care aveau copii acasă lăsau aproape toată rația și își luau în loc mălai. Unde erau destul de mulți într-o familie, pâinea o împărțeau din nou în alte rații. Era un festin când puteau să mănânce numai pâine într-o zi.

Cei care erau mai înstăriți și aveau și animale, cultivau și grâu nu numai porumb, astfel că aveau mai tot timpul pâine în casă.

Gafița făcea lucrul acesta de ceva vreme și se cam săturase. Considera că treaba aceasta ține de bărbați, dar în familia lor, care era destul de numeroasă, se născuseră mai mult fete.

*

Mama ei, Floarea cea mică, se căsători destul de tânără. O porecliseră „cea mică” pentru că era poate cea mai mică din tot satul, un dop de fată, cu o coadă groasă, lăsată mereu pe spate. Faptul că era mereu veselă, șugubeață cu cei din jur, și chiar dură cu băieții din sat, nu ducea lipsă de afecțiunea lor, ba chiar avea destul de mulți curtenitori. Dumitru, un flăcău bine făcut, dintr-o familie bună, dar mai ales foarte harnică și cu stare, era cel care se învârtea mai tot timpul pe lângă fată. Era și el un băiat dintr-o bucată, plăcut poate și pentru că era mereu cu gluma în colțul gurii. Când o întâlnea pe Floarea, o lua de după umăr și o trăgea cu putere spre el:

– Hai, tu, drăcoaico, la mine subsuori. Și o înghesuia sub brațul lui drept. Câteodată se apleca peste ea, încercând să-i fure un sărut, dar fata, aprigă, se smulgea din subsuoara lui și-l apostrofa cu degetul arătător:

–  Dacă vrei să mă săruți, ia-mă de nevastă. Eu nu-s mozolul nimănui…

Vorbele Floarei cea mică îl întărâtară pe Dumitru, dar nu se arătă de față cu cea pe care o îndrăgea de ceva vreme. Se sforță să râdă pentru a-și ascunde încercarea nereușită, dar nu-i prea ieși.

Dumitru nu a așteptat prea mult și într-o zi le spuse alor săi că el se însoară. Tatăl se arătă încântat de hotărârea băiatului:

– Bine, măi Dumitru, că te faci și tu om la casa ta!

Mamă-sa, în schimb, nu-l întrebă cu cine vrea să se însoare, știind ea foarte bine unde și-a prins urechile, dar îl luă peste picior:

– La cât de mult o iubești tu pe Floarea cea mică, o să-mi umpli ograda de piticănii.

Dumitru se simți cumva rănit în orgoliul lui, dar nu-i dădu nicio replică, cum făcea de obicei, când  era vorba de viața și deciziile lui. Ar fi omorât-o, dacă i-ar fi spus cu voce tare ce-i trece prin minte: „Dacă mă supărați, nu mă însor, mă mărit?!”

În duminica următoare, după ce ieșise lumea de la biserică și se cam aciuase fiecare pe la casa lui, Dumitru trecu pe la unchiul lui dinspre tată și-l rugă să meargă cu el la părinții fetei, s-o ceară de nevastă. Unchiul nu se arătă prea binevoitor, știind-o pe cumnată-sa destul de scarandie, așa că îl întrebă dacă ai lui știu că pețește fata.

Dumitru îi explică unchiului său situația, că și așa el este holtei, mai în vârstă ca majoritatea flăcăilor din sat și nu vrea să facă prea mult tam-tam cu însurătoarea.

*

Lucrurile decurseră destul de repede. În derularea lor a avut loc și un moment mai dur, mama lui Dumitru încă nu era chiar împăcată cu această alegere, însă Dumitru puse capac la toate discuțiile din familie, și chiar din sat:

– Ce vă tot mușcați atâta limba, eu sunt cel care mă însor, nu voi. Dacă nu sunteți de acord cu aleasa mea, fur fata și plecăm în lume…

Dumitru o spuse cu atâta convingere că nu mai îndrăzni nimeni să mai comenteze, ba chiar cei mai apropiați deciseră să fie alături de el.

În două luni, Dumitru își întemeie familia lui. Acum parcă era mai motivat. Își făcu planuri de viitor. Și el, dar și nevasta lui, și-au dorit să aibă casa lor.

Îl ajutară și părinții și nu trecu un an și erau deja intrați în noua lor casă. Chiar și mama lui Dumitru își schimbase părerea, acum când aștepta primul nepot:

– Doamne, pune în mintea mea înțelepciune și nu mă lăsa să-mi rătăcesc gândul în pustie!

Timpul trecu destul de repede, mai ales pentru Dumitru, care se simțea mereu în priză, căuta să-și sporească venitul și să pună ceva deoparte, așa cum fac oamenii chibzuiți, gândea el.

Veni vremea ca Floarea lui să nască. Era nu numai mândru că va avea un urmaș, dar mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a hărăzit o nevastă fertilă și nu va duce durerea multora din sat care nu aveau copii.

Erau puțin îngrijorați, mai mult mama lui Dumitru, dar se străduia să nu vadă nimeni acest lucru. Floarea avea o burtă cât ea de mare, cum o alinta șugubăț socrul. Când se arătară durerile facerii, Floarea era acum un ghemotoc de carne, care se transforma în unele momente din roșu în vinețiu. Creatura aceea mică lupta să iasă la lumină, dar nu găsea calea din trupul firav al mamei. Când te uitai la viitoarea mamă rămâneai crucit câtă energie și forță degaja trupul ei. Într-un moment de respiro, Floarea a jurat că, dacă bunul Dumnezeu va fi cu ea, și o va binecuvânta să devină mamă, se va face moașă în sat.

A născut cu foarte mare greutate. Nou-născutul o slei de toată energia, dar era foarte bucuroasă că i-a dat lui Dumitru al ei un moștenitor. Se gândea, în sinea ei, că Dumitru și-ar fi dorit să fie băiat, deși nu aduseseră în discuție niciodată acest lucru. Chiar și mama soacră încercă să o liniștească, spunându-i că la prima naștere este mai greu. Când i-au adus fetița ca să o alăpteze, Floarea a simțit un moment de aparentă nemulțumire sau poate de cenzură a stării prin care a trecut, adresându-i-se dojenitor micii vietăți:

– Era să mă omori…, ce se întâmpla dacă erai băiat?!

*

Vremea curgea cu urcușurile și coborâșurile ei. Dumitru nici nu mai avea timp să se gândească la lucrurile care erau în afara casei, cum a ajuns să nu mai știe ce se petrecea prin sat. Lumea lui se îngustase destul de mult. Intrase într-un malaxor și nu mai cunoștea și nu-i mai auzea decât rostogolirile.

Floarea rămase grea din nou. Veni și al doilea copil. De data aceasta, Dumitru îi spusese nevestei lui că ar fi norocos dacă i-ar aduce și un băiat. Când văzu că Dumnezeu i-a trimis tot o fată, căzu ca mort pe o margine de pat, de credeai că el născuse și acum încearcă să-și recapete forțele.

O lungă bucată de vreme se închise în el, nu prea mai vorbea cu nimeni. Răspundea sec și de cele mai multe ori cu tâlc sau cu ofuri pe care parcă le scuipa din sufletul lui. Așa i se năzări că a treia oară nu putea să fie decât băiat, să-i ducă mai departe numele. Știa el că fetele nici nu apucă bine să crească și vine câte cineva și le sucește mintea. Dacă au noroc să fie cineva cu scaun la cap, trec mai ușor prin viață, dacă nu, devin niște oropsite ale sorții. Cu gândul ăsta se învrednici câteva luni.

Venea pe lume și cel de-al treilea moștenitor. Așteptase aproape patru ani momentul acesta, dar la ultimul, nici nu se putea gândi că soarta ar putea să-l lovească din nou, acolo unde începuse să-l doară cel mai tare.

În primul moment nu a vrut și nici nu a putut să accepte că soarta i-a râs din nou în față, ridicându-l la rangul din basm, de împărat cu trei fete. Trecu ceva mai greu și de supărarea asta. De fapt nu a avut timp să se acomodeze cu noua lui poziție că în una din zile primi ordin de mobilizare.

*

Veneau zvonuri că țara a intrat în război. Lumea era destul de neliniștită. Nimeni nu prea înțelegea ce înseamnă acest lucru. Auzise el ceva în legătură cu cei care voiau să se înroleze, cum că la sfârșitul războiului vor primi în posesie pământ sau pădure.

Nu era însă cazul lui. Nu-și dorea nici una, nici alta. Avea acum o familie mare și era toată în grija lui.

Zvonurile se adeveriră. Se făceau mobilizări neașteptate.

A încercat el să facă rost de niște dovezi care să-l ajute, măcar să amâne înrolarea, dar fără sorți de izbândă.

Acasă, ai lui rămaseră paralizați. Floarea și cu soacra ei plângeau zilnic, nu atât pentru plecarea lui Dumitru, deoarece înțelegeau că țara trebuia apărată, și-apoi nu erau numai ele în această situație, cât pentru faptul că Dumitru ar putea să nu se mai  întoarcă viu acasă.

*

Trecură câteva luni și Floarea nu primi nicio veste. Se îngrijora din ce în ce mai mult pentru soarta lui Dumitru, dar și pentru a ei. Fetele creșteau fără mângâierea tatălui. Din când în când le mai alinta și soacra, mai puțin socrul.

Într-o zi de duminică, după ce ieși din biserică, o femeie de pe culme, care avea și ea băiatul plecat la război, o prinse de mână și-i întinse o hârtie împăturită, cu cele două margini prinse una în alta:

– Ia, Floare, ți-o trimes Dumitru scrisoare. Nu mă întreba cum, că nu știu. O vinit asară la noi cumnatul de la Ciula și le-o adus de la un vecin al lui, pe care l-o găsit cu tuberculoză și l-o trimis acasă. Nu știu ce scrie a tău, da’ fiu-mneu tare să plânje. Era cam mâncăcios și cred că nu-i ajunje mâncarea.

Floarea nici nu auzi ultimele cuvinte ale femeii, dorind să afle mai repede ce spune Dumitru al ei. Citea cu nare greutate, deși fusese bună la școală, la părintele, mai mult din cauza scrisului. Dumitru era mai puțin priceput la carte, și-apoi, gândi Floarea, cine știe în ce condiții a apucat s-o scrie.

Nu se întristă defel, ba dimpotrivă își umplu inima de bucurie. Dumitru îi scrisese numai lucruri bune, își depăna dorința de a fi aproape de „fetele” lui. Aici o cuprindea și pe Floarea, care era pentru el tot o fată, doar mai mare, pe care a fost nevoit s-o lase acasă cu atâtea responsabilități. Lucrul care-l măcina cel mai tare era dorul.

A urmat apoi o foarte lungă perioadă în care Floarea aștepta, de-acum, cu disperare un semn de la Dumitru. Se întrista și mai tare când afla că unii din flăcăii sau bărbații plecați nu se vor mai întoarce. Părinții sau soțiile primeau înștiințări oficiale.

Se împlineau aproape doi ani de când Dumitru era plecat. Se întorceau unii din cei plecați în sat, dar despre Dumitru nu știa nimeni nimic. Speranța începu să înflorească din nou în gândul și inima Floarei, că o fi pe undeva Dumitru. Poate e rănit și de aceea întârzie.

Războiul se sfârșise și Dumitru tot nu mai venea, așa că Floarea își luă inima în dinți și se duse cu socrul ei să afle ce s-a întâmplat cu Dumitru.

Aflară cu mare durere că Dumitru al lor a căzut la datorie. Era înregistrat mort și urma ca cineva să vină în sat, să anunțe oficial familia, și să facă onorul pentru devotamentul de care a dat dovadă eroul Dumitru.

Dacă nu i-ar fi văzut pe oficiali atât de preocupați de onorurile pentru Dumitru, Floarea încă l-ar mai fi crezut în viață.

Anii au trecut destul de greu peste ea. Sprijinul socrilor era acum chiar mai solidar. Mama soacră își alinta dorul pentru copilul pierdut cu odraslele acestuia. Devenise chiar mai posesivă față de ele, poate și pentru că iubirea ce i-o purtase, o regăsea acum în nepoatele ei, mai ales în mezină care semăna leit cu Dumitru.

(Fragment din nuvela Nu doar două destine…)