Finitudine și cărămidă existențială

Irina Petraș a tradus romanul Animal pe moarte de Philip Roth (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2001). Oare de ce mi s-a părut absolut normal ca Irina să fie atrasă de acest titlu? Pentru că ea a scris Știința morții, Moartea la purtător… Se leagă, nu?
În romanul lui Roth, profesorul David are 62 de ani, iar studenta Consuela are 24. El are revelația unei atracții fără precedent, în care sexul dictează, însă conștiința diferenței de vârstă, aliată cu spaima trecerii, naște o gelozie teribilă, dar și teama de a o pierde pe ea, fata exactă și misterioasă, cu „desuuri aproape pornografice”. Irina Petraș reușește o traducere coerentă, fără vreo inhibiție de limbaj, în fraze viabile. Romanul e scris la persoana întâi, așadar filmul din 2008, inspirat din această carte (Elegy), are de construit dialoguri, care – iată – se dovedesc inteligente. Isabel Coixet face un film credibil, empatic, lucrând cu actori de marcă: Ben Kingsley (Gandhi, Lista lui Schindler etc.), Penélope Cruz, Dennis Hopper, Peter Sarsgaard. O contribuție totală la valoarea artistică o are muzica (pian și operă), care de-dramatizează subtil alunecarea spre tragic. Dezabuzatul David își descoperă valențe sufletești nebănuite, angoase cleioase, chiar „violența viitorului ei nelimitat opusă limitatului tău viitor”. Bătrânețe, destrămare, gelozie, neputința de a se mai ordona… Nu cumva sexul e „răzbunare împotriva morții”? Iubirea te întregește? „Iubirea te fracturează”, iar a-ți părăsi libertatea de bună voie, „asta e definiția ridicolului”.
Sfârșitul cărții nu e previzibil. Ea nu va fugi la alții mai tineri (asta e teama lui). Viața are și alte surprize. Filmul amplifică finalul atât de rațional sugerat de scriitor, încât apare riscul unei ușoare edulcorări. Noroc cu cei doi mari actori, care înlătură orice sentimentalism de duzină. În noaptea Anului Nou cele două personaje asistă la o „erupție internațională a superficialului”. Nu divulg angoasa lor, cărămida existențială flămândă și umilitoare (de ce se zice că îți cade o cărămidă pe cap și nu altceva?!). Dar mă întorc la cartea Irinei Petraș – Moartea la purtător – și-mi dau seama că vertijul televizat al sărbătorii din roman nu e altceva decât „ocultarea finitudinii”. David din cartea lui Roth ne stârnește cu întrebări, ezitări, fără a da răspunsuri. Filmul încearcă o oarecare corecție, în sensul sublinierii cu iz de verdict, ceea ce nu aduce vreun beneficiu artistic.