Filmografiile Simonei: Archive (2020)

Gen: dramă/mister/SF
Durată: 1h 49m
Regizor: Gavin Rothery
Scenarist: Gavin Rothery – după cartea Evgeniei Fakinou
Roluri principale: Theo James, Stacy Martin, Rhona Mitra
Filmat în: Norvegia, USA
Limba care se vorbește în film: engleza
Premii și nominalizări: un premiu (BEN Award) pentru Cel mai bun film (Gavin Rothery) și o nominalizare pentru Cel mai bun film la Festivalul Internațional de film catalunez Sitges

Mi-a fost dor de un film SF. E unul dintre genurile mele preferate, dar cumva ideile vehiculate în ultimele filme pe care le-am văzut sunt recirculate, explorând, în spirale, aceleași teme. Motiv pentru care, filmul pe care vi-l propun, ar putea părea cuiva o revenire la Ex-Machina (2014) în regia lui Alex Garland, despre care, de altfel, am scris anterior. Dar dacă ar fi așa, n-am fi dublat – redundant – experiența critică. Gavin Rothery (cunoscut pentru Moon, 2009, și Shaun of the Dead, 2004) revine pe ecran în 2020 cu Archive, pornind de la aceeași temă a unui robot-umanoid avansat, creat de un tânăr cercetător, dar dintr-o perspectivă proaspătă, inedită.
E anul 2038 și George Almore (Theo James) lucrează într-un peisaj de poveste, nordic, deși pretins japonez de scenariul filmului, complet izolat de civilizație, la un proiect special: fiecare prototip e mai avansat decât anteriorul, iar ultimul seamănă izbitor cu soția acestuia, despre care aflăm că, însărcinată fiind, și-a pierdut viața într-un accident de mașină. Intuim astfel că proiectul poartă amprenta unei culpe oneroase și că încercările sale de reconstruire și eternizare ale memoriei afective sunt o luptă caracteristic umană. Acestui fir narativ i se adaugă treptat, și poate într-un ritm prea lent pentru gusturile unora dintre spectatori, elemente suplimentare: cel de-al doilea prototip, aflat la o vârstă mentală adolescentină, devine gelos pe ultimul, iar cel de-al treilea, foarte rafinat, încearcă emoții bazate pe amintirile stocate ale fostei soții, pe care nu știe cum să le interpreteze sau să le gestioneze, marcând unele dintre punctele de cotitură esențiale ale peliculei. În acest punct, gestul suicidal al lui J2 mi-a amintit de cartea Klara and the Sun (Klara și Soarele) a lui Kazuo Ishiguro: Klara e un Prieten Artificial, ce se poartă întocmai ca un om primitiv, adulându-l pe Zeul Soare, de la care-și extrage seva vitală și cu care semnează unilateral un pact, pentru a salva viața fetiței pe care o deține. Profund altruistă și fidelă, Klara are nenumărate calități umane superioare oamenilor, care o tratează ca pe un obiect folositor și o lasă să piară în Uitarea cea mare atunci când nu le mai este de folos. În filmul lui Gavin Rothery, gelozia lui J2, dar și resemnarea acestuia au o solemnitate aparte. Ce înseamnă emoția pură / iubirea și cum putem să renunțăm la lucrurile/oamenii care nu ne mai sunt accesibili este, de fapt, miezul filmului.
Lui George îi este imposibil să renunțe la soția lui, ale cărei date de memorie le păstrează într-o arhivă, cu toate că știe că acestea au o durată finită. Ultimul telefon, care simbolizează intrarea în starea de somnolență definitivă, pare un coșmar pe care vrea să-l amâne tocmai prin construcția noului model, J3. Iar aici încep subtilitățile simbolice: somnolența, somnul înghețat (aproape criogenic) al peisajului în inima căruia trăiește, mărturisirea ultimului prototip că nu știe dacă visează sau își amintește, caracterul chinezesc echivalent ideii de vis pe care-l vedem proiectat pe pereții locuinței sale, ideea de implantare a conștiinței într-un construct non-organic și, mai ales, surprinzătorul final, fac din film o construcție dublu-stratificată, care îndeamnă, cu siguranță, la o vizionare secundă. Ca și stăpânii din cartea lui Ishiguro însă, George nu pare să vibreze la fel de mult în relația cu creațiile sale, deși o oarecare tandrețe amicală, chiar dacă abia schițată, e resimțită în raportul cu prototipurile 1 și 2. Acestea concurează cu succes emoția umană și înduioșează cu siguranță.
Nesaturat de apariții actoricești inutile și nici de dialoguri care nu-și au locul, filmul-propunere pe care vi-l fac e un îndemn la a regândi etapele doliului și modul în care mintea noastră percepe pierderea cuiva drag.