Articole

Filmografiile Simonei: Three Christs (2017)

Gen: dramă  

Durată: 1h  49m

Regizor: Jon Avnet

Scenarist: Jon Avnet, Eric Nazarian – adaptare după cartea lui Milton Rokeach (The Three Christs of Ypsilanti)

Roluri principale: Richard Gere, Peter Dinklage, Bradley Whitford, Walton Goggins, Charlotte Hope

Filmat în: SUA

Limbi care se vorbesc în film: engleză/ franceză/ latină

Premii și nominalizări: nominalizare la categoria Cel mai bun film spaniol (Festivalul spaniol de film, Málaga).

Milton Rokeach, autorul cărții care a inspirat filmul despre care vă povestesc, a fost un cercetător american cu origini iudeo-poloneze, care a contribuit cu câteva studii de referință la ceea ce înseamnă psihologia de referință a anilor ’60-’70. Unul dintre ele se baza pe interacțiunea a trei pacienți care sufereau de schizofrenie paranoidă, internați la Spitalul de Stat Ypsilanti. Rezultatele studiului său au fost publicate (1964) și – ani mai târziu – cartea a devenit sursa de inspirație pentru un scenariu de film, o piesă de teatru, două adaptări pentru operă etc. Cei trei pacienți pretindeau că sunt, fiecare dintre ei, Iisus Christos.

Filmul semnat de Jon Avnet pleacă de la acest studiu și se axează pe problema metodelor de tratare și intervenție folosite în anii ’50 și anume: șocurile electrice, lobotomia, medicația serioasă și prea puțin psihoterapia. Cea din urmă este calea cea mai umană și cea mai sensibilă de a stabili o punte de comunicare demnă și respectuoasă cu pacienții și de a-i ajuta. Poate că paranoia sau manifestările psihotice nu vor dispărea, dar calitatea vieții lor se va îmbunătăți. Pentru a întruchipa această carență a sistemului, regizorul și scenaristul antemenționat îl alege pe titratul Richard Gere să joace rolul doctorului Alan Stone (o variantă ficționalizată a lui Milton Rokeach) care-și dorește să creeze un grup de terapie, în care să includă personalități cu aceeași identitate pretinsă, cea mesianică. Alegerea e interesantă, cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, atunci când vorbește despre numărul pacienților, doctorul spune că sunt patru și nu trei ca în realitate, semn că meseria sa, tot mesianică și ea, poate genera realități idealizate. În rolul lui Stone, Gere e cald și credibil, dar trebuie să recunosc că numele din distribuție care m-a determinat să vizionez filmul nu a fost al lui, ci al lui Peter Dinklage pe care-l știam din Game of Thrones (2011), pentru care a și câștigat câteva premii Emmy. Mie mi se pare un actor fenomenal, histrionic în sensul bun al cuvântului, iar aici e un Iisus emfatic, cu accent britanic, declamativ, iubitor de operă, dar fragil și generos, care coagulează cumva grupul de terapie. Singura lui dorință e de a se întoarce în Anglia (chiar dacă nimic nu indică faptul că-i aparține în afara unui elitism jucat). Alături de Joseph, strălucește și Walton Goggins în rolul lui Leon, poate cel mai vocal, mai pretins agresiv, dar și mai perceptiv dintre cei trei pacienți, supraviețuitor al unei traume familiale, care-l însingurează și care-l face să caute să se impună cu o autoritate care maschează defensivul. Nu în ultimul rând, un al treilea Iisus e Clyde (Bradley Whitford), cu un adânc sentiment de culpabilitate, pe care-l transferă în mirosul puternic pe care crede că-l emană și de care încearcă să scape prin dușuri interminabile. Sala în care aceștia interacționează și sunt observați seamănă în egală măsură cu o casă victoriană (lucru spre care trimit și plăcile de faianță albe și negre), dar și cu o sală de repetiții teatrale. Uneori, interacțiunile sunt forțate de factori externi (scrisori inventate, ritualuri de prezidare a ședinței), dar – în cele din urmă – un sentiment de camaraderie paradoxal se instaurează. Scena turnului din final e cutremurătoare și simbolică în egală măsură.

Despre enigmaticul creier, Stone află – lucrând cu inima – că uneori e de necucerit și că nu neapărat cei bolnavi îi pun problemele cele mai mari, ci colegii invidioși, dornici de afirmare și sistemul rigid. Fiecare dintre personaje, chiar și asistenta sa, Becky, o prezență mai degrabă decorativă, are propriile sale lupte mentale, propriile încercări de definire mai mult sau mai puțin patologice a identității și a rolului pe care-l poate juca în viața celorlalți. Fără nicio legătură, Three Christs mă trimite cu gândul la Two Popes (2019) sau One Flew Over Cukoos Nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci, 1975), ca variante de existență valabile. Subiecte mai puțin abordate, poate chiar controversate, aceste pelicule vor oferi un prilej de meditație spectatorilor și de ce nu, un studiu vizual interesant pentru cei pasionați de domeniul psihologiei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *