Articole

Filmografiile Simonei: The Midnight Sky (2020)

Gen: SF/aventură/dramă

Durată: 1h 58 m

Regizor: George Clooney

Scenarist: Mark. L. Smith (după romanul Good Morning, Midnight al lui Lily Brooks-Dalton)

Roluri principale: George Clooney, Felicity Jones, David Oyelowo

Filmat în: SUA, La Palma (Spania), Islanda

Limbă care se vorbește în film: engleza

Premii și nominalizări: 5 premii și 47 de nominalizări (nominalizare la Oscar și la premiile BAFTA pentru Cele mai bune efecte vizuale, nominalizat la Art Directors Guild la categoria Cel mai bun film de fantezie, câștigător al Satellite Awards pentru Cea mai bună coloană sonoră etc.)

George Clooney revine pe marile ecrane după o pauză de patru ani (după rolul din Money  Monster, 2016) în dublă ipostază: aceea de regizor și actor-protagonist în filmul Midnight Sky. Conform propriilor mărturisiri, filmul e gândit ca o întâlnire cinematografică dintre Gravity (2013), în care a jucat, și The Revenant (2015), al cărui scenariu este semnat de același Mark L. Smith. Întâlnirea acestor două filme precursoare trebuie înțeleasă ca o explorare a ideii de solitudine/misiune salvatoare din filmul pentru care Alfonso Cuarón a obținut două premii Oscar și condițiile aspre în care au fost nevoiți să filmeze și să evolueze actorii din filmul lui Alejandro González Iñárritu. Un alt detaliu Trivia care merită menționat e faptul că sarcina actriței care o interpretează pe Sully (Felicity Jones) este un element de cotitură real în construcția narativă a filmului care a fost rescris/readaptat după ce Jones, deja distribuită în film, a aflat că este însărcinată și în viața reală. Prilejul, fericit atât în plan personal pentru protagonistă, cât și pentru spectatori, prin introducerea acestui element epic, adaugă filmului o cronologie dublă și misterioasă, chiar dacă similitudini fizice și replici aluzive (numele copilului) sugerează unui spectator atent o parte din deznodământul peliculei.

Doctorul Augustine Lofthouse, interpretat de George Clooney, rămâne singur și bolnav într-o stație de cercetare de pe Cercul Arctic, atunci când toată lumea este evacuată ca urmare a unei catastrofe care afectează mediul înconjurător. Aerul devine toxic, însă pentru Augustine, nicăieri nu e mai acasă decât aici, cu atât mai mult cu cât salvarea lui ar fi fost irelevantă în contextul bolii terminale de care suferă. Așadar, rămâne să facă ce știe el mai bine, să cerceteze și să ghideze, precum o lumină călăuzitoare, un echipaj întors după o misiune de doi ani din spațiul îndepărtat. Omenirea caută refugiu pe alte planete, pentru că Pământul devine, ca urmare a extincției cauzate chiar de om, nelocuibil. Este una din temele cele mai adesea abordate de cinematografia recentă, ca o încercare de conștientizare artistică a unei realități pe care, pierduți în hățișul mundan, oamenii o refuză. Echipajul are la bord câțiva astronauți ce se confruntă cu momente tensionate în drumul spre casă și care, mai ales, nu sunt la curent cu starea actuală a planetei-mamă. Între ei, Sully, pentru care Augustine nutrește o afecțiune paternă ca urmare a unei legături neasumate din tinerețe.

Lipsit de dialoguri nesemnificative, filmul se concentrează pe emoția umană: durere, disperare, regrete, determinare. Figura micuței Iris (debutul cinematografic al lui Caoilinn Springall), fetița uitată de către evacuați și de care doctorul are grijă, funcționează ca un ochi imens și atent. Ea nu vorbește, dar comunică altfel, cu o forță impresionantă pentru vârsta fragedă a actriței care o interpretează. Ea este firul roșu, al Ariadnei, prin care doctorul reușește să iasă dintr-un labirint personal, traumatic și să (se) salveze. Cinematografia este excelentă și pe deplin meritat premiată: întinderile albe și furtunile de zăpadă, elementele interne ale navei care se întoarce spre casă, tușa sensibilă a amintirilor holografice dau filmului o delicatețe aparte, de dantelă sau acuarelă grafică.

Alegerile pe care membrii echipajului le fac atunci când se pune problema inversării cursului spre exoplaneta de curând descoperită poate par problematice, însă și ele sunt cauzate de călătorii interne la fel de justificate precum cea a lui Augustine. De aceea, celor care s-ar putea plânge de lentoarea filmului, le reamintesc că dincolo de acțiune, filmele SF sunt, în primul rând, cerebrale. De aceea, celor care sunt dispuși să urmărească o viziune minimalistă, elegiacă a durerii omenești, dar și a speranței care învinge mereu, le recomand filmul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.