Articole

Filmografiile Simonei: The Healer (2016)

Gen: comedie/dramă/familie
Durată: 1h 53 m
Regizor/scenarist: Paco Arango
Roluri principale: Oliver Jackson-Cohen, Jonathan Pryce, Camilla Luddington, Jorge Garcia, Kaitlyn Bernard
Filmat în: Canada/Marea Britanie
Limbă care se vorbește în film: engleza
Premii și nominalizări: Premiul Values Education (José Maria Forqué Awards).

În filmul Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian ni se spune povestea unui sat în care au mai rămas o mână de bătrâni. Atunci când ne uităm în urmă la satul care moare, poveștile celor rămași sunt întotdeauna poleite cu o peliculă de fantastic, lucru care-mi pare mai natural decât orice. Poate de aceea, un fel de suflu organic, condensat în simboluri (păunul, crăpătura din perete, mărul uscat, copilul) este ceea ce face această carte duioasă. Scriitura rusoaicei de origine armeană e un fel de legănare între un Vasile Voiculescu fantastic și lumea realismului magic a lui García Márquez. Inițial n-am fost convinsă. În primele pagini și ocazional, dialogurile mi-au părut primare, neșlefuite, dar într-un capăt, punând în balanță toate aspectele narațiunii, ecoul pe care romanul îl lasă în urmă este, surprinzător, poate datorită unui transfer afectiv, cel al propriului meu sat, al propriei mele bunici, al unei lumi spre care mă întorc cu tristețea unei imposibile recuperări.
Ce anume din cartea aceasta pe care tocmai am terminat-o s-a legat așa neînchipuit de ușor de filmul lui Paco Arango, The Healer? În carte – pornind de la formula de încheiere tradițională a basmelor din ținuturile autoarei – ni se dezvăluie trei instanțe creatoare: a celui care a văzut, a celui care a povestit și a celui care a ascultat și a crezut în bine. La finalul filmului, Paco Arango, un filantrop, își anunță intenția de a dona toate câștigurile provenite din difuzarea peliculei, fundației lui Paul Newman, fundație care se ocupă de copiii care suferă de cancer. Iată, așadar că acela care vede (spectatorul), cel care povestește (Paco Arango în ipostaza dublă de regizor și scenarist) și cel care aude (pe cei în nevoie) și crede în bine, Paul Newman și fundația sa, sunt reunite în această formă de artă cu scop, dar care are și valențe estetice.
Filmul e numai bun de vizionat la început de vacanță. Transmite voit o stare de bine și de speranță într-o lume mai bună, în care orice este posibil, așa cum, fără niciun fel de efort am crezut cu tot sufletul că este posibil la vârste mai timpurii. Protagonistul, Alec (Oliver Jackson-Cohen), se apropie de vârsta de 30 de ani, dar pare superficial și imatur. Un unchi de care nu prea-și amintește se oferă să-i acopere datoriile, cu condiția relocării în Nova Scoția pentru un an. Ceea ce nu-i comunică e faptul că Alec provine dintr-o familie de tămăduitori, iar darul său special trebuie să fie acceptat voluntar. Acesta este miezul filmului. Desigur, Alec va avea de făcut o alegere, o fetiță bolnavă de cancer îl va sensibiliza (Abigail, interpretată de Kaitlyn Berndard), iar dragostea dă târcoale (Cecilia-Camilla Luddington), chiar dacă mediul în care ajunge nu pare să-i fie deloc potrivit. Kaitlyn Berndard e delicioasă, ironică și, din punctul meu de vedere, are unul dintre cele mai bune performanțe interpretative din film. Alături de ea e de amintit și preotul/pastorul Malloy (Jorge Garcia – cunoscut mai ales pentru rolul Hugo din Lost) cu un rol mic aici, dar excelent.
Elementele fantastice ale peliculei, pe care mi-aș fi dorit să le văd mai mult dezvoltate (ușa cu multiple chei magice, rama care închide în ea tablouri care au viață, unchiul care intră și iese din case aproape ca o stafie), precum și călătoria simbolică a lui Alec țin de parcursul epic al eroului, formulă care stă la baza aproape a tuturor operelor cu care creștem și pe care le iubim și reiterează această nevoie de transformare personală, în care egoismul amenință să cotropească, definitiv, lumea.
Imaginea pitorească a micuței așezări e dublată de peisajele montane incredibile. Nota de umor traversează întreg filmul, cu străluciri de râu de munte, dar filmul în sine nu e o capodoperă, nici interpretativă, nici scenografică etc. Ceea ce reușește să surprindă sunt diferențele culturale (un britanic în Canada promite să fie cel puțin lingvistic savuros). E mai puțin romanțat decât ne-am așteptat și mult mai incluziv în adresarea sa decât un film pentru adolescenți. Ca și cartea amintită mai sus, a Narinei Abgarian, cu Maranul său atemporal și pribegit, și filmul lui Paco Arango lasă în urmă o lume frumoasă, reinventată printr-un strop de magie. Magie cinematografică, desigur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.