Filmografiile Simonei: The Festival of Troubadours (2022)

Trebuie să recunoaștem că majoritatea filmelor care vin spre noi, pășesc cumva intim în liniștea sufrageriei spre seară sau în weekenduri, când lumea pare că stă pe loc și că putem alege să oftăm, să râdem sau să vărsăm o lacrimă cu un clipit roșiatic de telecomandă. Unul dintre cele mai accesate servicii de streaming își face publicitate pretinzând că este, în fond, o bibliotecă de filme variate, care reunește diferite culturi. Și da, dacă cinematografele oferă cu preponderență filme americane, iată o comodă și de larg-consum alternativă aduce ca în cazul de față și arome orientale. De aceea, vă propun un film turcesc al regizorului Ӧzcan Alper, cunoscut publicului larg mai ales datorită filmului Autumn (Sonbahar) din 2008, pentru care a primit nenumărate distincții atât în țară (Festivalul Internațional de la Ankara, cel de la Adana), cât și în afară la Yerevan, Locarno, Sofia, Nürenberg, Tallinn ori Tbilisi. Ce îi este caracteristic este explorarea realităților sociale, dar și o oarecare aplecare poetică spre revitalizarea interesului pentru fondul autohton, local, anatolian, precum în Future Lasts Forever (2011) sau The Festival of Troubadours (2022). Filmul din urmă, cu titlul original de Áșiklar Bayrami este un film care sensibilizează și aduce în prim-plan subtilitatea relațiilor interumane.

Kivanҫ Tatlitug, unul dintre cei mai vizibili și talentați actori din noua generație a cinematografiei turcești, de două ori câștigător al unui Golden Palm Awards, interpretează aici rolul lui Yusuf, un tânăr de 39 de ani, cu o carieră juridică stabilă, care se trezește într-o seară ploioasă de toamnă la ușă cu un musafir neașteptat. Propriul tată. Legăturile dintre cei doi sunt fărâmițate și, după o absență de 25 de ani, inexplicabil și fără multe cuvinte, părintele își caută din nou copilul. O frumusețe simplă și melancolică datorată regizorului de imagine, Firar Güney  Kayran, reține atenția privitorului chiar din primele cadre. Frunzele aurii care se prefigurează pe profilul ferestrei invocă o nostalgie care nu-l va părăsi pe spectator pe tot parcursul peliculei și care se extinde geografic la peisajul brut și aspru, dar foarte frumos al unui ținut anatolian care pare încremenit în timp. Părintele pretinde că e în drum spre un festival al trubadurilor în Kars, dar fiul descoperă, buzunărindu-l, rezultatele unor analize medicale care vor schimba complet situația. Furia pe care Yusuf o resimte după ce mama moare și tatăl îl abandonează pentru a se dedica stilului său de viață mai degrabă nomad, întâlnește, aici, imanența ultimei șanse de a restabili legătura de filiație sau măcar de a încerca un dialog de suflet.

Cu toate acestea, drumul lung pe care-l parcurg împreună este presărat mai degrabă cu tăceri, cu opriri inexplicabile pe care fiul le înțelege mai apoi ca pe un rămas-bun de la toți cei cu care tatăl a cântat sau pe care i-a iubit. Instrumentul tradițional, Saz, la care artistul popular Heves Ali cântă punctează noduri dramatice, regrete și doruri neîmplinite. Pentru el vorbește muzica și toată furia pe care Yusuf încearcă s-o verbalizeze nu-și găsește ecou de la cel pentru care fiul nu pare și nu a părut niciodată o prioritate. Furia și  suferința de a-ți pierde părintele, iubirea nemărturisită, durerea și imensul respect pe care fiecare dintre cei întâlniți pe drum par a-l arăta maestrului se conjugă într-o neașteptată – chiar dacă lentă pentru gusturile celor obișnuiți cu viteza cadrelor filmelor de acțiune – poveste despre suflet. Ascunsă în pălăria tatălui, Yusuf găsește spre final o poză a sa de când era mic, iar selfie-ul modern, ușor crispat, care vine ca o contrapondere nebănuită nu face decât să ilustreze și mai profund o lume cu mentalități polarizate care vibrează diferit. O lume care nu a reușit să încapă în aceeași ramă și care se agață de puncte de referință temporale diferite.

Muzica tradițională care picură încet povești neîmplinite de iubire de altă dată asigură fundalul sonor al acestei drame cu subtilități filosofice vizavi de teme precum vinovăția, viața și moartea ori condiția umană. Ali, interpretat de Settar Tanriögen reușește să transmită mai mult decât credibil povara vinovăției pe care o duce în spate, un fel de încăpățânare inexplicabilă, dar și suferința omului ajuns la capăt de drum. A cântat tatăl și pentru fiul său și dacă da, a reușit oare fiul să-i audă cântecul?