Filmografiile Simonei: Rebel Ridge (2024)

Gen: acțiune/dramă/crimă/thriller 

Durată: 2h 11m

Regizor: Jeremy Saulnier

Scenarist: Jeremy Saulnier

Roluri principale: Aaron Pierre, Don Johnson, AnnaSophia Robb

Filmat în: USA

Limba care se vorbește în film: engleza

Dacă ar fi să fac o trimitere livrescă, pornind de la filmul Rebel Ridge (2024) al regizorului Jeremy Saulnier, spre primele texte care îmi vin în minte, atunci, cu siguranță, în lumina difuză și nemărturisită a peliculei, ar sta existențialismul francez. În cărțile lui Albert Camus sau Jean-Paul Sartre vom găsi deseori un Personaj care caută să găsească sensul unei lumi ce se dovedește a fi imposibilă, coruptă și nedreaptă. În cazul Personajului nu vorbim despre viețuire/adaptare, ci despre supraviețuire. O transpunere picturală a cărților autorilor antemenționați ar cere tonuri întunecate și contururi cețoase. Iar de acolo, spre tragedia greacă, nu e decât un pas. În căutarea dreptății, personajul se pierde, fatal.

E cazul lui John, un personaj ușor bizar, scump la vorbă, misterios și determinat, care apare nu pe un cal alb, eroic, ci pe o bicicletă, într-o urbe americană oarecare, pentru a plăti cauțiunea unui verișor care a dat de necaz. John este un fost pușcaș marin, verișorul are de-a face cu drogurile, iar orășelul e plin de polițiști corupți. E o linie invizibilă între cei care beneficiază de jocurile de putere, de spălarea de bani și cei care, pioni sub tensiunea socială, mai păstrează o urmă de decență și empatie. Filmul se înscrie în categoria thrillerului, care îmbină brutalitatea și comentariul social într-un mod minimalist, dar întunecat, de atmosferă.

Saulnier, cunoscut pentru Green Room (2017) și Blue Ruin (2013) are capacitatea de a reuși să acumuleze tensiunea narativă cu cadre înguste, aproape claustrofobice. De altfel, cu Blue Ruin, filmul împarte și un desen epic de suprafață, al unui om care-și caută dreptatea, iar cu Green Room, tema supraviețuirii, chiar dacă, acolo, antagoniștii sunt niște neonaziști. Departe de ideea de fractal, dar prin reflexii ale propriilor sale opere, Saulnier ar putea călca pe urmele lui Tarantino. Peste acest talent se suprapun efectele audio și fiecare împușcătură, explozie, reverberează visceral. Nimic din peliculă nu are de-a face cu efecte vizuale generate pe calculator sau un buget care să permită acapararea vizuală, dincolo de prestația actoricească crudă, iar personajul principal, John, e jucat de cel mai potrivit actor cu putință, Aaron Pierre. El duce în spate tot filmul, deși îl are ca partener de ecran pe mult mai cunoscutul Don Johnson. E primul lui rol major și îl joacă magistral, fiind o prezență magnetică. Aștept cu nerăbdare roluri viitoare, pentru că, recunosc, m-a cucerit. Prezența lui fizică, impozantă, se așază bine peste rolul de pușcaș marin și gesturile reținute, controlate, dar determinate, adaugă ideii de antierou profunzime. Emoțiile par să iasă la suprafață treptat, iar vulnerabilitatea nu e mascată. Ochii lui par a transmite, concomitent și durere și detașare.

Cu toate acestea, celelalte personaje nu sunt suficient exploatate, chiar dacă sunt, în principiu ofertante. Filmul oferă doar două roluri feminine și ambele aparțin unor personaje strivite de sistem. Discuțiile subsidiare despre rasism, corupție, sunt copleșite de scenele de violență, iar ideea de răzbunare devine, cumva, un motor unic, acaparant. Sentimentul de neputință, pe care situația protagonistului și a câtorva personaje secundare îl generează, va ajunge cu siguranță la cinefili. Pe mine m-a ținut cu ochii lipiți de ecran, cu toate că nu e neapărat genul de film pe care l-aș alege spontan, într-o seară de weekend. Cele două ore în care rulează (poate prea mult pentru răbdarea unora) vor fi răsplătite, cu siguranță.