Articole

Filmografiile Simonei: Nine Days (2020)

Fără un palmares bogat ca regizor, dar cu câteva proiecte foarte interesante, americanul de origine braziliană, Edson Oda este un nume care merită urmărit pentru că, sunt sigură, în viitor ne va rezerva foarte multe surprize. Tonul meu optimist se sprijină pe viziunea simplificată, dar profundă și aproape metafizică, reprezentând substratul peliculei Nine Days (Nouă zile).

Despre viață și moarte nu e ușor să scrii mai ales atunci când raportările la temă au interferențe personale și poate e cu atât mai greu să-ți concentrezi vizual gândurile. Capcana e aceea a unui solemn guler scrobit sau a unei diluări filosofic-religioase, a unui sentimental pastel care funcționează mai degrabă ca un ecou al unei stări de fapt. De aceea abordarea tematică a acestei teme care nu funcționează decât dual este mereu un act de curaj.

Influențat de After Life (1998) al lui Hirokazu Koreeda (care pornește de la ideea că după moarte oamenii au de ales o singură amintire pe care s-o păstreze) și The Tree of Life (2011) al lui Terrence Malick în care un tânăr caută înțelesul vieții în timp ce-și rescrie pilonii credinței, Edson Oda propune un scenariu în care un arbitru ceresc, care locuiește într-o casă izolată în mijlocul unui deșert, urmărește viețile câtorva oameni pe care-i are cumva în grijă pe niște ecrane de televizor vechi. Aflăm că este în mod deosebit interesat de Amanda, o tânără violonistă precoce, a cărei muzică îi provoacă reacții emoționale profunde, dar care moare subit. Pentru a-i lua locul el intervievează – timp de nouă zile – alte suflete care au ocazia de a se naște (de unde și numele filmului). Rolul acestui înger/arbitru/duh este interpretat de foarte talentatul Winston Duke (Will) care se îndepărtează aici de rolurile din Avengers și Black Panther într-un mod sensibil și rezervat. Will jonglează în același timp cu sentimentul de durere cauzat de moartea tinerei, cu acela de datorie (alege pentru întrupare cel mai bun candidat?) și cu regretul de a nu-și fi urmat pasiunea în viața sa trecută. Cu toate acestea, atunci când candidații sosesc, îi intervievează pe fiecare în parte, își ia notițe și-i elimină rând pe rând atunci când fie le lipsește compasiunea umană, fie nu au deplin dezvoltată conștiința de sine. Ideea de interviu pentru viață este una dintre ideile provocatoare ale filmului. În fond, suntem supuși unei scrutări constante, fie din partea Divinității, a destinului, a șansei pe care o pierdem sau câștigăm și mai ales a vieții pentru care dăm, în permanență, probe. Dar că și înainte de viață (pentru că după este, în viziunea religioasă, Judecata) suntem judecați e o idee asupra căreia merită să ne oprim puțin. De altfel, filmul este un prilej de meditație continuă, încărcat simbolic.

Dintre candidați se desprind Emma (Zazie Beetz) și Kane (Bill Skarsgård). Ei au șansa la viață și lucrul acesta nu e puțin! Spectatorul va nutri o imediată simpatie pentru fată, care e curioasă, sensibilă și profundă, dar care-i amintește lui Will poate prea mult de Amanda pentru a-i oferi o șansă justă. Fiecăruia dintre cei care sunt respinși, Will le îndeplinește o ultimă dorință, un gând, pe care Emma-l observă, ascunsă. În realizarea dorințelor stă poate cea mai poetică și duioasă parte a peliculei. Cei nealeși dispar apoi. Gândul că fiecare dintre noi e un ales, un suflet care a venit neîntâmplător aici este o altă idee pe care filmul o întinde ca pe o mână caldă spectatorilor. Atunci când Will se hotărăște asupra lui Kane, Emma refuză să-și comunice dorința, experiența de care ar dori să aibă parte înainte de a se întoarce în deșert și a dispărea, dar alege să-i ofere lui Will o lecție fundamentală. Și aici și acolo experiențele și lecțiile (de viață) sunt necesare. Poemul lui Walt Whitman (Song to Myself) din final se potrivește de minune cinematografiei semnate de Wyatt Garfield. I celebrate myself and sing myself îmi readuce în minte căutări adolescentine. Firul de iarbă atât de des folosit de poetul american și despre care am învățat la orele de filosofie din liceu reiterează importanța înțelegerii faptului că bucuria existenței noastre se află în lucrurile mărunte pe care, cel mai adesea, uităm să le prețuim. De fapt, aici e miza filmului: cele nouă zile de interviuri sunt șansa la viață, iar înțelesurile multiple ale scenei finale vă va însoți mult după vizionare, vă asigur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.