Celui care caută filmul Green Sea (titlul original Prasini thalassa) trebuie să-i recomand să privească întocmai ca pe eticheta unui vin de colecție anul recoltei. Sunt două filme-n cinemateca internațională cu același titlu, lansate în ani succesivi. Cel despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul, cel din 2020, în regia grecoaicei Angeliki Antoniou, iar al doilea, filmat un an mai târziu, stă sub bagheta regizorală a irlandezului Randal Plunkett. Ambele filme au în centru figura unei scriitoare, amintindu-mi de rolul inversat de motor narativ pe care Cititorul/Cititoarea îl jucau în Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Italo Calvino. Și, mai ales, ambele protagoniste se află într-un moment de blocaj inspirațional, în care scriitura se curmă, lipsită de sens existențial.
Plunkett prezintă publicului povestea unei americance care trăiește o viață retrasă în peisajul rural irlandez, învelit în ploi și câmpuri verzi. Amintirile și ficțiunea pe care o scrie se întrepătrund nebulos, trasând linii neclare ale unei existențe negate/neasumate, până când în viața sa ajunge, accidental (la modul propriu și figurat), o fată pe care se vede nevoită să o ia acasă pentru a-i acorda îngrijiri.

Într-un oraș de coastă, Anna (Angeliki Papoulia) găsește de lucru într-o tavernă pescărească. Ajunge acolo aproape somnambulic, după ce o vedem la început de peliculă rătăcind în paltonul ei verde, fără un scop aparent și evident speriată pe străzile unui mic orășel. Norocul îi surâde când dă peste Roula, un proprietar de mic restaurant solitar, care are nevoie urgentă de un bucătar, pentru a suplini nevoile celor câtorva clienți de clasă mijlocie, care vin în pauza de prânz la tavernă: pescari, muncitori, o frizeriță și soțul ei, un reparator etc. E o imagine a Greciei actuale, privite sub lupa socială a mentalităților, muzicii, preferințelor. Ceea ce descoperă Roula (Giannis Tsortekis) și odată cu el și spectatorii, e că Anna suferă de amnezie. Singurul lucru la care pare să se priceapă e gătitul și prin mesele copioase pe care le face pare să refacă o legătură șubrezită cu lumea în care trăiește. Arta culinară e cel mai adesea o împletire de memorii afective și spirit ludic/creativitate. Încet-încet, Anna devine un fel de Ancuță sadoveniană, care atrage mușterii, chiar dacă înfățișarea ei e ștearsă și răspunsurile mai degrabă taciturne. Pornirile ei sunt foarte umane și datorită ei, în localul lui Roula se adăpostește pentru o vreme și bătrânul Kyriakos (Tasos Palatzidis), angajat cu pretextul de a picta firma localului.
Scriitoarea, care-și pierde memoria și se agață de fragmente senzoriale (gustul), pictorul, care reface la nesfârșit tabloul pe care-l pictează ca să câștige timp de găzduire, proprietarul, care trăiește izolat într-o caravană, înconjurat de regretele unei cariere de muzician apuse, sunt figuri diferite ale mediului artistic care lansează subtil întrebări legate de condiția umană și sursa acesteia. Se naște arta mereu din suferință și melancolie sau poate ea să fie și optimistă ori celebratoare?
În epica filmului intervine și-o trădare. Întâmplător, Roula descoperă identitatea bucătăresei atunci când, într-o librărie, căutând o carte de bucate, dă peste unul dintre romanele ei, dar alege să țină informația secretă, poate dintr-un egoism motivat de frica de a o pierde, poate din obișnuința de a o avea aproape. Coincidențe legate de identitatea ei se găsesc și-n tabloul lui Kyriakos, Marea cea verde (care dă, de altfel, și titlul filmului) și pe care o înțelegem a izvorî din prima frază a cărții Annei, despre o mare verde, pe care egiptenii, deși navigatori încercați, n-au cutezat niciodată s-o traverseze. Marea cea verde devine o încercare personală a fiecăruia dintre personaje, care sunt puse în fața unor fapte de viață pe care pot să le lase în urmă sau să le transforme în chemări de viitor.
Ceea ce recomandă filmul e calitatea imaginii, nota de mister care învăluie personajele, însă putem observa și multe stângăcii, precum și o neexplorare a unor aspecte care ar fi dat mai multă valoare simbolică filmului. Interpretarea actriței din rolul principal e acoperită de umbra unei (poate voite) opacități care o distanțează empatic, însă filmul are premise bune, care merită explorate.
+ There are no comments
Add yours