Filmografiile Simonei: God’s Crooked Lines (2022)

Tocmai am terminat de citit Dacă într-o noapte de iarnă un călător… a lui Italo Calvino. Știu, cam târziu pentru un filolog, dar asta doar fiindcă ni s-a povestit așa frumos despre ea la un curs în facultate, încât am avut senzația că o parcursesem deja într-o viață trecută. Și dac-ar fi fost așa, a reveni asupra unei cărți, la vârste diferite nu e decât o schimbare de macaz în perspective.

Coperta ediției, în realizarea lui Alexandru Daș, prezintă pe un fundal albastru un oraș italian cu chiparoși și bolte, ca ale Bolognei poate – închis într-o sticlă. E un mesaj aruncat pe ape unui Cititor ideal, care descoperă într-o zi, citind tocmai această carte, o greșeală de editură teribilă: paginile cărții în care tocmai s-a prins lipsesc sau sunt schimbate cu altele și fiecare carte nouă, care pare o variantă completă, deschide de fapt un volum eminamente nou, de alt autor, cu alte reguli narative, cu alte perspective, din perioade și spații variate. Ca un detectiv, cititorul sare nesățios dintr-o intrigă în alta, voit ambiguă, așa cum se întâmplă și-n capitolul Într-o rețea de linii care se intersectează. În acest moment mai trebuie să deschid o paranteză, nu ca să imit scriitura sacadată a iubitului autor, ci doar pentru a puncta câteva teme recurente ale capitolului menționat: oglinda, caleidoscopul și grila liniilor care se intersectează presupun o întoarcere (critică ori ba) spre sine, o redescoperire și o dualitate de neeludat. Cu aceste motive ni se aruncă nada Lucrurilor-care-scapă, a Lucrurilor-de-care-nu-suntem siguri și mai ales pe aceea a Interpretărilor multiple.
Rareori mi se întâmplă să mă uit la un film fără să mă gândesc la o carte. Între cartea lui Calvino și filmul lui Oriol Paulo se stabilește astfel o legătură fluidă, ludică pentru mine datorită acestor perspective care se metamorfozează treptat, înlocuind aproape total și neașteptat un teren care părea sigur și revelator. Cu titlul original Los renglones torcidos de Dios, filmul vorbește despre liniile imperfecte ale schițelor preliminare ale Divinității, explicație metaforică pentru tot ceea ce este anormal sau defect. Motivul dublului e reprezentat de Alice/Alicia (Barbára Lennie), o pacientă diagnosticată cu paranoia, care se internează într-o clinică de psihiatrie, dar care, descoperă spectatorul, e doar un fals bolnav, fiind în realitate un detectiv care caută să elucideze o posibilă crimă. Cu identități reale/asumate/jucate, Alice intră într-o lume a dubiilor, în care e supusă la teste și evaluări și în care pericolul ca propria rațiune să i se disipeze este constant. Trei medici curanți au pentru ea o oarecare simpatie izvorâtă din respectul pentru inteligența evidentă, dar directorul pare să vadă, cel puțin pentru o vreme, dincolo de aparențe. Tratamentele sunt barbare, deși directorul, Samuel Alvar (Eduard Fernández), se vrea un inovator. Ceea ce e remarcabil însă la acest personaj secund e faptul că el este singurul punct imobil, singurul care nu-și schimbă convingerile, creat poate cu intenția unui contrapunct, a unei ancore.
Alături de Alice și investigația ei, pelicula prezintă cazuri aparent disparate de pacienți legați prin fire invizibile și care se conduc după tagline-ul filmului Adevărul e ceea ce alegi să fie. Unii dintre ei au nevoie de afecțiune, alții ascund boli care-i imobilizează, dar cei mai mulți par a recunoaște în Alice un intrus. Cu toate acestea, ei aleg să o ajute. Pelicula comportă multe scene bazate pe tehnica flashbackului care au, în aparență, rolul de a lămuri incertitudinile momentului.
Motivele personajelor secundare par să se schimbe în permanență, și atunci când în sanatoriu are loc o crimă adevărată, intervine poliția. Dornică să evadeze atunci când își dă seama că nu e crezută și totul pare să fi fost doar o conspirație, Alice e prinsă într-un concurs de împrejurări care-i vor declanșa sentimente de vinovăție. Cei cu care colaborase înainte de internare, cel care o angajase să investigheze se dovedesc a fi oglinzi și fum, identități permutabile și spectatorul începe să aibă dubii, care se multiplică constant, ca într-un roller coaster, pe parcursul celor peste două ore de rulare a peliculei. Finalul e deschis, ofertant și frustrant în egală măsură și invită la o re-vizionare, tocmai pentru că, acum convertiți, în detectivi și psihiatri, spectatorii vor gusta, pe deplin ceea ce Oriol Paulo are de oferit.