Filmografiile Simonei: Awakenigns (1990)

Gen: dramă/biografie

Durată: 2h 01m

Regizor: Penny Marshall

Scenarist: Steven Zaillian – după cartea lui Oliver Sacks

Roluri principale: Robin Williams,

Robert de Niro, Julie Kavner

Filmat în: USA

Limbă care se vorbește în film: engleză

Britanicul Oliver Sacks este deopotrivă neurolog, naturalist, profesor la Universitatea de Medicină din New York, dar și scriitor de renume. Prima mea întâlnire literară cu el stă sub semnul Omului care și-a confundat soția cu o pălărie, un studiu neurologic care rememorează diverse cazuri/afecțiuni ale unor pacienți, într-un stil narativ foarte plăcut, mai puțin formal și mult mai accesibil decât m-aș fi așteptat. Poate datorită acestui aspect, cărțile sale au devenit bestsellere. Filmul pe care vi-l propun astăzi este o adaptare cinematografică a unei alte cărți de autor, publicată în 1973, Awakenings, o colecție de relatări asupra parcursului clinic al unor supraviețuitori ai encefalitei letargice. Pacienții în cauză sunt prinși într-o bulă catatonică de câteva decenii, ca urmare a contractării bolii după răspândirea unei epidemii la finele Primului Război Mondial.

În film, doctorul Sayer e angajat de către conducerea unui spital de boli cronice din Bronx, în 1969, pentru a suplimenta personalul insuficient și a asigura supravegherea și „tratarea” celor care suferă de afecțiuni mintale cronice. Cercetător la bază, doctorul acceptă cu o oarecare dificultate slujba, conștient fiind de neîndemânarea sa în raportul cu semenii, neîndemânare cauzată de o timiditate specifică personalităților introvertite. La început, meseria i se pare o corvoadă, dar firea sa analitică are câștig de cauză și, atunci când își privește mai îndeaproape pacienții, descoperă că mai ales cei în stări semi-catatonice nu sunt decât universuri concentrate, dar izolate și disperate să se elibereze. Metaforic, situația lor se poate regăsi în versurile poemului Pantera de Rainer Maria Rilke, la care și trimite, codat, unul dintre pacienți, Leonard Lowe (Robert de Niro), atunci când sub îngrijirea doctorului Malcom Sayer (Robin Williams) și ca urmare a administrării unui medicament experimental, L-Dopa, acesta încearcă o formă de comunicare (o tăbliță Ouija pe care se scrie mutând un cursor de-a lungul unui șir alfabetic, aparent involuntar): Privirea ei, de-a gratiilor perindare,/ Nimic nu mai reține, atât a obosit./ Că-s mii și mii de gratii, la nesfârșit, îi pare,/ Iar după gratii, lumea întreagă s-a sfârșit.

Ca și ceilalți pacienți aflați într-o situație similară, Leonard e prins într-un glob de cristal, din acela cu zăpadă, în care timpul pare că a încetat și care nu se animă decât cu intervenții exterioare. Cu toate acestea, apropo de referințe livrești, momentul în care existența lui a înghețat e legată de anii de școală și efortul motor din ce în ce mai mare pe care-l depune pentru a scrie o compunere sau, mai târziu, propriul nume. Micul cititor avid e nu doar claustrat, ci și împiedicat fizic, de tremor, să mai urmărească rândurile cărților sale preferate, să călătorească imaginar spre lumile deschise ale cuvântului. Mai târziu, la clinică, el devine primul pacient al doctorului Sayer care-l convinge pe director, pe scepticul Kaufman, să fie de acord, cu tratamentul sugerat. Interesant, și în afara peliculei, veți găsi poate faptul că Robin Williams a fost tratat cu același medicament L-Dopa în 2014, înaintea morții sale, pentru simptome asemănătoare bolii Parkinson și că viața și ficțiunea se întâlnesc, neașteptat și tragic, în astfel de coincidențe ironice.

Unul dintre cele mai emo-ționante schimburi de replici este momentul în care, cuprins de vinovăția de a fi trezit doar temporar pacienții din somnul lor vegetativ, Sayer i se confesează asistentei: You told him I was a kind man. How kind is it to give life, only to take it away? (I-ai spus că sunt un om bun. Ce generozitate e aceea când dai viață doar pentru a o lua din nou? trad. n.), iar aceasta îi răspunde că viața ne este dată și luată fiecăruia dintre noi, dar ceea ce a făcut diferența în cazul lui e prietenia arătată pacienților. Și, de fapt, aceasta este impresia generală a filmului: impresia de căldură umană, de sărbătorire a spiritului uman, emoția continuă pe care spectatorul o simte. E un film inteligent, frumos, plin de compasiune, ce oprește gândul celui care-l vizionează dincolo de distribuția care se derulează pe ecrane la final. Personajele principale sunt complexe și-n evoluție, dar și rolurile secundare sau episodice rețin atenția, într-o distribuție atent aleasă, pentru a ilustra această poveste biografică memorabilă.