Figurile analogiei și cele morfosintactice în folclorul copiilor

Producţiile literare ale copiilor stârnesc discuţii în rândul receptorilor, fie ei cercetători avizaţi, folclorişti sau simpli beneficiari ai actului de lectură.

Cert este că folclorul literar al copiilor re-face un drum simbolic al mimesisului, demonstrând şi impunând o percepere a unei realităţi stilistice sub cu totul alte raporturi decât cele cunoscute şi impuse de marea literatură, ce ţine mai degrabă de o logică a hibridizării „gramaticalităţii” cu „poeticitatea”.

În acest ministudiu vom ilustra o primă categorie din figurile semantice: figurile analogiei sau tropii, destul de rar întâlnite în folclorul copiilor: epitetul, metafora, comparaţia, personificarea, dar vom relata câteva aspecte și despre cele mai reprezentative figuri morfosintactice.

1. a) Tropii au o frecvenţă destul de redusă în folclorul copiilor, găsindu-se accidental, ca atare şi epitetul apare sporadic. Deşi descântecele sunt puţin uzitate în folclorul copiilor, trebuie să punem în evidenţă faptul că în această specie epitetele abundă, încât uneori receptorul are impresia unei risipe. Nici nu s-ar putea concepe descântecul în afara „epitetului eficient” deoarece cheia acestuia rezidă tocmai în funcţia speciei. De asemenea, cele două astre, soarele şi luna, atât de familiare omului şi magice pentru copiii de vârstă mică, le regăsim şi în ghicitori redate tot prin atari epitete metaforice: „Bulgăre de aur / Cu coarne de taur.” (cf. Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, 1972).

Se poate vorbi în ghicitori şi de un „cumul de epitete” prin care se creează o expresivitate aparte. Multe dintre ele pot fi încadrate la ceea ce numim stilistic pletoră – epitete în lanţ: „Lată peste lată, / Peste lată îmbujorată, / Peste îmbujorată crăcănată, / Peste crăcănată spartă, / Peste spartă udată, / Peste udată rotunzată, / Peste rotunzată ciuciuleţ!” (Vatra de gătit).

Metafora şi comparaţia au fost printre primele resorturi verbale utilizate de om, deoarece au avut un rol apotropaic, acela de a-l feri de nenorociri şi chiar de realitatea înconjurătoare, dar şi pentru faptul că omului „naiv” nu-i erau la îndemână abstracţiunile, ci mai degrabă exprimările vii, plastice, care au dus la crearea vorbirii metaforice.

Comparaţia simplă este utilizată în toate speciile folclorului literar specific copiilor. De aceea, ne vom opri doar la câteva specii în care aceasta abundă: sorcovă, ghicitori, pluguşor etc. Sorcova este construită şi se bazează în cea mai mare parte pe comparaţii: „…Să trăiţi, / Să-mbătrâniţi / Ca un păr, / Ca un măr, / Ca un fir de trandafir, / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata…”.

Dacă în multe ghicitori metafora este însoţită de comparaţie sau chiar acestea două se contopesc pentru a forma o substanţă şi o formulă stilistică nouă, o parte din ele se bazează aproape exclusiv pe principiul comparaţiei: „Nalt cât casa,/ Verde ca mătasa,/ Amar ca fierea,/ Dulcea ca mierea.” (Nucul)

1. b) Figurile morfosintactice sunt destul de mult uzitate în folclorul copiilor, dar şi eliberate de anumite canoane.

Repetiţia joacă un rol enorm în creaţia folclorică, în general, şi unul covârşitor în folclorul literar specific copiilor. Ea poartă o încărcătură destul de mare şi datorită multiplelor forme pe care le îmbrăţişează. Cea mai simplă formă este reprezentată prin repetarea întocmai a unor cuvinte de la începutul sau chiar din interiorul unor specii folclorice, adesea fiinţând ca o invocare:

• colinde („împărate, împărate…”);
• cântec de leagăn („odoraş, odoraş, / puiul mamii copilaş…”);
• descântec („moimă mare, moimă mare, / moimă cât un fir de ac…”);
• ghicitori („Vâj,vâj / prin păiuş, / ţanc, ţanc / prin copaci”);
• formule-invocaţii („lună, lună nouă / taie pâinea-n două / şi ne dă şi nouă” sau „Arici, arici pogonici…”);
• numărători ludice („Pic, pic, pic / Pic pe nas, / Pic pe umăr…);
• cântece formulă („Moş, moş, cocoloş, / Vino iute, dă-mi un coş…”) etc.

Aproape în toate speciile folclorice întâlnim anafora, repetiţia de la începutul unui vers sau propoziţii. Adesea, anafora este utilizată pentru adăugarea unor detalii noi, dar şi pentru schimbarea elementelor tematice: „Pic, pic, pic. / Pic în sus, pic în jos, / Pic pe umăr, pic pe dos, /  Pic pe cap, pic pe nas, / Pic pe ei, / Vezi c-o iei!” (informator: Teodora Ciochină, 10 ani, Zalău).

Dintre procedeele stilistice recursive, paralelismele joacă un rol aparte tocmai pentru că înglobează şi absorb şi alte elemente stilistice. Paralelismul analogic este utilizat pentru a nu repeta conţinutul versului anterior, ci pentru a evidenţia ceva deosebit, ceva nou, similar sau analog sub diferite aspecte: (opoziţie, enumerare): „…Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir de trandafir, / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata, / Tare ca fierul, / Iute ca oţelul.”

Paralelismul sinonimic şi cel explicativ sunt destul de apropiate, diferind de cel analogic prin faptul că versul următor reia ideea versului precedent, însă cu alţi termeni sinonimici, explicativi. Acestea sunt destul de rar întâlnite, aproape exclusiv în descântece. Aceeaşi reprezentare o are şi paralelismul semantic.

Ilustrăm acest aspect printr-un fragment dintr-o mai puţin cunoscută colindă din Sălaj, expresivitatea textului fiind dublată şi de uzanţa epiforei: „…I-am bătut şi ne-o bătut, / I-am puşcat şi ne-o puşcat, / I-am tăiat şi ne-o tăiat…”. (cf. Leontin Ghergariu, Folclor literar din Sălaj, 1973).

Formulele finale joacă şi un vădit caracter panegiric mai ales în colinde („Rămâi gazdă sănătoasă / Şi la anul tot voioasă”), sorcove („La anul şi la mulţi ani!”) etc.

În numărătorile ludice, ultimul vers are menirea de a elimina copilul din grup fără ca acesta să se supere: „An, tan, tichi-tan, / Sever căpitan, / Antalache, bumbulache, bum!”, la fel: „Trei leuţi pe lună / Şi-o cafeauă bună / Şi una amară, / Tu, din joc, să ieşi afară!” sau „Două babe rele / Stau pe canapele, / Una zice: Da! / Alta zice: Nu! / Ieşi afară, tu şi tu!” (informator: Carolina Orgaş, 83 de ani, Bocşa).

În formulele abracadabrante, versul final se restrânge la un singur cuvânt (agâp, bum, clanţ, vom, cioc etc., ultimul având chiar semnificaţia de „înainte”, de continuare a jocului), cu rol de întrerupere a discursului, dar de continuare a jocului sub aspectul lui fizic, de mişcare, de căutare şi găsire a copilului care s-a ascuns, dar şi de interdicţie până la repetarea unor alte versuri cumulative: „Eghedem, beghedem, / Ţita brei, / Abi, fabi, / Dumi-nei, / Ecus, pecus, / Bimbo-lo, / Oio, boio, / Bum!” (informator: Maria Bande, 50 de ani, Zalău).

Găsim în colinde şi un tip de formulă aparte pe care o denumim refren, având legături şi implicaţii strânse cu aspectul melodic. În colinde, refrenul e cântat, adesea, după fiecare vers, eventual după două versuri, având semnificaţie encomiastică. Cele mai frecvente refrenuri sunt: „Aleroi, Doamne (extrem de disputat), florile dalbe, lerui ler, Domnului Doamne” etc., cu destul de multe variaţiuni. În Transilvania întâlnim genericul: „Corindă, corindă” sau „Corindea me, Doamne”, unde se păstrează nealterat fenomenul de rotacizare, dublat de ample palatalizări. Motivele muzicale care se dezvoltă în aceste „rânduri melodice”, urmărind îndeaproape structura versului ce nu depăşeşte niciodată, sau mai rar, opt silabe, se circumscriu unui câmp intonaţional restrâns, regăsibil pe tot mapamondul. Imensul număr de variante oglindeşte, de asemenea, capacitatea nebănuită de a improviza şi de a crea a copiilor. Am putea conchide că folclorul literar specific copiilor rămâne încă un spaţiu de cercetare generos, neepuizat, mai ales în folcloristica românească.