Articole

Fibrilații și deșertificări Toți copiii librăresei, Veronica D. Niculescu

Toți copiii librăresei e un roman ce reunește două lumi care corespund celor două direcții urmate de Veronica D. Niculescu în proza sa. Din 2004, anul debutului cu volumul de proză scurtă Adeb până în 2020, anul apariției celui mai recent roman, la Editura Polirom, în Colecția „Ego.Proză”, literatura pentru adulți și cea pentru copii au marcat succesiv traseul scriitoricesc, oferindu-i deopotrivă satisfacția premiilor literare și un public eterogen.

Ca în cazul multor prozatori care au dezvăluit, în interviuri sau în scrieri autobiografice, culisele laboratorului de creație, și în cazul autoarei piteștene proza scurtă a fost un exercițiu sine qua non, un necesar preambul pentru ceea ce avea să fie acest roman al anilor `80. Aflat, sub aspectul procesului de creație, sub semnul cifrei 6 – scris în 66 de zile, revizuit în 6 luni și publicat la peste 6 ani de la textele din volumul Roșu, roșu, catifea, în jurul cărora „a crescut anul trecut povestea librăresei”, după cum mărturisește autoarea în generosul articol intitulat „Toți copiii librăresei – povestea poveștii”, publicat în numărul din iunie 2020, al Suplimentului de cultură –, romanul valorifică aspecte autobiografice, evocări consistente ale apropiaților autoarei, texte și fragmente din arhivele ziarelor Scânteia, Scânteia tineretului, Secera și ciocanul sau din albumul 1001 de fotografii. Flori.

Trei capitole au un statut aparte: „În ramă” e prologul care propune o istorioară relatată obiectiv, în centrul căreia se află unul dintre numeroșii infanți care populează romanul, publicată anterior cu titlul „Timbrul”, în antologia Mică istorie a unui secol mare; „Copiii noștri” e o contrapunctică replică românească a „Copiilor” lui Cehov, iar capitolul „Povești pentru trezit copiii” include o poveste în versuri intitulată „Un paing și-o gărgăriță”, scrisă de autoare la Iași, în cadrul rezidenței FILIT pentru autori români, în septembrie 2017, conform notelor din finalul cărții, sugestiv intitulate „Crunte vremuri minunate”. Cu aer de fabulă, textul fixează, tot contrapunctic, fibrilațiile romanului, nucleul celor două drame majore trăite de protagonista Silvia Albu la, evident, șase ani distanță una de alta.

Un roman atipic din multe puncte de vedere e cel care înnoadă povestea librăresei, discret, ca pe o eșarfă a unui prestidigitator, introdusă într-un pumn magic, de poveștile-eșarfe multicolore ale apropiaților deveniți străini și de cele ale străinilor ce devin, treptat, apropiați. Sesizând limitarea pe care o singură perspectivă narativă o generează, autoarea decide să alterneze cele două perspective, cea obiectivă și cea subiectivă, supremația deținând-o cea care îi permite o sondare mai profundă, mai autentică a vieții interioare a fragilei și sensibilei librărese. Două capitole concediază focalizarea internă: preambulul ce introduce povestea băiețelului pasionat de filatelie ce găsește o soluție ingenioasă pentru a-și suplimenta economiile, cu scopul de a-și achiziționa un plic cu timbre și capitolul care prezintă una dintre evadările în natură ale cuplului librăreasă-ceasornicar. Atipică e și consistenta parte descriptivă a romanului, natura lui pe alocuri poematică, absența unui intrigi clasice, amplificate treptat, ba mai mult, inserarea intrigii cu adevărat importante abia în partea finală a romanului, ca o coadă ce reia, contrapunctic, intriga inițială, care-i modificase decisiv traseul vieții: povara maternității premature, într-o epocă ce pecetluise deja destinul decrețeilor.

Atipice sunt și spațialitatea și temporalitatea. Prima fusese atent fixată, ca într-o didascalie migălos construită, printr-o schiță, conform mărturiilor autoarei, anterior scrierii romanului. Complexul în cadrul căruia se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii romanului e astfel creat prin spațiile-cheie ale universului urban comunist, cu aerul lui concentraționar: Librăria, Măcelăria, Ceasornicăria, Merceria, Cofetăria, Cinematograful, Frizeria, Poșta sau Alimentara. Li se alătură interioarele micilor apartamente locuite de personajele (majoritatea) episodice ale romanului, cu aerul lor vetust, împovărate, asemenea locuitorilor, de penuria cumplită, de carențele supărătoare, dar salvate de speranțele și entuziasmul copiilor, de intensitatea dorințelor și a visurilor acestora.

Cele câteva luni din vara în care zilele librăresei oferă materia primă romanului sunt brăzdate de fulgurante sau ample episoade retrospective care conturează povestea tinerei de 17 ani care decisese să păstreze copilul ivit în pântecele ei, din relația cu iubitul la fel de tânăr, Sorin. Drama exilului la Sibiu, episoadele depresive, solitudinea și durerea morții copilului nou-născut sunt coagulate lent, oferind, treptat, explicații la numeroasele întrebări care se nasc în cititorul care plonjează, inexplicabil, în preajma unui personaj parcă fără biografie. E aici, așadar, un alt aspect atipic romanului, căci nu fire narative diferite sunt vizibile în carte, ci povești în oglindă, contrapunctice, îngemănează aici autoarea.

Dincolo de tragica poveste a adolescenței și drama celei de-a doua iubiri se ivesc, asemenea firului de mușețel, crescut în mod neașteptat în fața librăriei, fir pe care Silvia îl udă periodic, diapozitive alb-negru sau color cu imagini ale unei epoci revolute. O epocă pe care autoarea alege să o lumineze adesea prin scene care includ copiii, mai cu seamă pe cei care, singuri sau însoțiți de părinți, pășesc în librăria ce e un spațiu compensatoriu pentru librăreasă și o Țară a Făgăduinței pentru cei mici. Empatică, dar precaută, atentă la nevoile micilor vizitatori, dar total ignorantă când e vorba de intrigile adulților, tânăra librăreasă reușește să se (re)integreze în orașul de unde fusese izgonită și să viețuiască, asemenea celor din jur, searbăda, monotona viață condimentată doar de celebrele bancuri difuzate de un soi de Radio Erevan uman, de Mutulică (a cărui dispariție subită intrigă, în ciuda evidentei explicații), de aprovizionările sporadice ale spațiilor providențiale, Alimentara sau Măcelăria, de zilele libere primite ca recompensă pentru reușita manifestărilor de 23 August sau de ieșirile la iarbă verde, pe malul Argeșului.

O simbioză între lumile exterioare și cele interioare se realizează prin contrapunctice, analogice stări sau situații. Povestea păianjenului ce ademenește gărgărița în plasa lui e o metaforă-fabulă a celebrelor sinucideri din epocă, iscate de iubiri premature sau care rodesc prematur. Momentul acceptării înfiripării iubirii dintre ea și ceasornicarul Roland e, organic, la fel de metaforic redat, într-o frază amplă, ilustrativă pentru stilul autoarei: „Stând acolo, atunci, lângă el, privind împreună la Mutulică, cum gonește și cum dispare dincolo de banda verde care desparte sensurile de mers, printre blocurile-turn de pe cealaltă parte a străzii, aproape lovit de mașini, deodată cu o ceată de sălbatici mai scunzi decât el alergând pe urmele lui și strigându-i porcării pe care le puteai auzi de aici, și un pic mai târziu, în librărie, când încercam să-mi ascund fâstâceala și toate grijile din ultimele zile și ghemotocul din palmă, mi-am dat seama că bărbatul acesta slab și înalt, brunet, cu ochi care ascund și lumină, și umbră, cu buze subțiri care-i taie obrazul într-o linie dreaptă atunci când zâmbește cu subînțeles, într-o parte, bărbatul despre care încă nu știu mai nimic, a făcut să pornească în mine un ticăit discret, despre care nu știam cât de mult îmi lipsise”. O superbă metaforă a existenței e cea discret inserată în dialogul provocat de pasiunea ceasornicarului pentru activitatea specifică unui bijutier: „Piatra naturală are întotdeauna defecte”, „O fisură, o pată, o nervură. Ceva care trădează că-i viu”. Contrapunctice sunt și alte referințe livrești. Cunoscutul șlagăr al lui Jacques Brel, Ne me quitte pas marchează, nu întâmplător, prima absență dureroasă a ceasornicarului. De aici până la decizia neașteptată a acestuia e mult prea puțin timp.

Poate că metafora-cheie a întregului roman apare însă în scena petrecută în librărie, printre cunoscutele jocuri ale epocii, „Nu te supăra, frate!”, „Dacii și romanii”, „Sus, jos!”, „Șah și moară”, „Piticot”, „Păcălici”, cu puțin timp înaintea unui (ironic!) 11 septembrie. Hotărâtă să împiedice o eventuală întâlnire într-un weekend riscant din perspectiva clasicului calendar al femeilor, Silvia va fi martora unei fidele reprezentări a vieții personale, sub același semn al metaforei: „Ce de bătălii se dau la tine, aici”; „Când te gândești la câți copii o să plângă, o să se bucure, o să se supere, o să bată și-o să ia bătaie… Toate bătăliile astea încă neduse sunt închise aici, în cutiile tale”.

Copleșitor prin tacita consimțire a statutului de persona non grata, surprinzător prin acuitatea percepțiilor și a reprezentărilor protagonistei, romanul Veronicăi. D. Niculescu prezintă o clasică poveste a unui destin marcat de opresiunea sistemului și împilarea familiei, din care crește povestea mezinei care trăiește în umbra surorii mai mari, cu o conduită și un traseu educațional și profesional exemplare și căreia i se alătură povestea duplicat a iubirii pure, profunde, începute înaintea maturității/ maturizării, asemenea lebedei, supranume inspirat dat Silviei de către Roland.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.