Articole

Fetița din orășelul cu castani și plopi

Mioara Baciu: „Raze de gând”

(Editura PIM, Iași, 2019)

 

O poetă de o sensibilitate aparte și de o franchețe cuceritoare și-a făcut apariția cu grație în ultimii ani în spațiul literar al Dunării de Jos: Mioara Baciu. Ea a venit dintr-odată, pe neașteptate, de niciunde, pentru a propune o construcție lirică deconcertant de simplă, total străină de tendințele actuale ale liricii feminine, dar fermecătoare și, în plus, oferind un fel de reîntoarcere la filoanele dintâi, prea grabnic abandonate în fața tentațiilor vremurilor ce au venit și vor veni.

După o tăcere întreruptă brusc, după cum mărturisește, de revelația unui modest festival de poezie, patru ani la rând, 2018, 2019, 2020 și 2021, Mioara Baciu a tipărit, unul după altul, volumele de versuri Dincolo de vise, Editura Liric Graph, Raze de gând, Editura PIM, bilingvul (română și italiană) Pe potecile gândului (Sui sentieri del pensiero) și Tăceri îmbrăcate  în cuvânt, aceeași editură ieșeană. Dacă o să aflați că poeta este inspector financiar în viața de zi cu zi, să nu vă speriați! În primul rând pentru că a fost înainte de toate profesoară. În al doilea rând, pentru că, în momentul în care abandonează calculatorul și pune mâna pe pana de scris, devine o cu totul altă ființă, sau, mai exact, redevine ceea ce e de fapt. Și, în al treilea rând, pentru că, deși a absolvit cu brio Academia de Studii Economice din București, adevărata școală în care a intrat încă de mică și pe care nu vrea în ruptul capului să o părăsească e cea a Poeziei.

Revelația aceea pricinuită de întâlnirea cu poezia în frontierele difuze ale unui festival de gen n-a fost de fapt decât un pretext pentru reînnodarea unui fir urzit din prima copilărie, pe când a simțit pentru prima oară fiorul metaforei răscolindu-i gândurile, dar trecut într-o zonă de conservare în anii depuși în urna unei cariere profesionale cu totul alta decât cea a literelor. Cum în privința momentului unic al inițierii în liric, locul și timpul nu pot fi uitate, poeta simte nevoia să se destăinuie, definindu-se astfel și deschizându-ne dintru început calea înțelegerii și empatiei: „Răscolesc pe brațul vremii/ amintirile copilăriei și ale adolescenței/ agățate în castel de inimi pe strada Pieții/ stropite cu roua aducerii-aminte,/ scrise în lacrima cerului, în ocean de priviri/ acum când, fugar incurabil, timpul/ își odihnește pleoapa, o clipă”,  scrie ea în poemul Împăcată cu sine” (p. 88).

O cheie a înțelegerii ni se oferă franc, dar nu fără o adolescentină mândrie, în același poem: „Simt dragostea ninșilor plopi/ care mă îmbrățișau cândva, cu soț/ Privesc, apoi, cu uimire, cu încântare,/ peste umerii ceasornicului,/ povestea scrisă pe petalele anilor,/ de fetița din orășelul cu castani și plopi/ cu brațe deschise spre cer,/ recunoscătoare Providenței, pentru că este/ și împăcată cu sine, într-o lume a ideilor”. Avem aici, în câteva vorbe, o imagine de simbol a unei existențe care nu se poate regăsi și înțelege pe sine decât în măsura în care își exprimă trăirile, emoțiile, pasiunile, speranțele, împlinirile și eșecurile, deopotrivă, într-o singură limbă pe care o înțelege, i se potrivește și o reprezintă, Poezia. „Fetița din orășelul cu castani și plopi” (pe care, absolut întâmplător, îl cunosc, eu însumi copilărind acolo) scria versuri pe caietele școlare și le trimitea revistelor literare din București, așteptând încurajările care chiar veneau și-i aduceau avânt și temei în aripile care tocmai creșteau. Ea știa de atunci că rostul venirii sale pe lume este chiar poezia.

Din această conștientizare a unei predestinări alese va putea decurge cât se poate de firesc evoluția ce va veni în simplitatea și candoarea unui sistem poetic structurat în repere cosmice esențiale și pe elementele fundamentale ale sensibilității umane, ceea ce vor face imposibile artificiile sau construcțiile ezoterice încifrate. Simplu, firesc, curat, ca o mărturisire, ca în versurile care vin să completeze imaginea „miracolului” din strada cu castani și plopi: „Cândva, lumina blândă-n germinar/ Pe 30, în `68 la ceas grăbit de seară/ Vestea pe strada Pieței, 29, lapidar/ Minunea nașterii în zi de primăvară” (Veneam zorită-n lume, p. 18). E mai mult decât o naștere, este, prin conotațiile ușor de intuit, o înviere și o inițiere în cuvânt: „Cu litere arzânde iubirea să cuprind/ Efervescența clipei s-o adun din stele/ Pe aripi de soare, iubirea s-o ating/ Să împlinesc, netemătoare, visele mele” (idem). Poeta își asumă destinul, nașterea pentru rostire și pentru iubire și ființează dramatic între cuvânt și necuvânt, între trăire și netrăire: „Necuvintele mi se lipesc de gene/ dansează haotic pe file/ și se transformă în simțiri/ pe albia nemărginirii,// Năvalnice, netrăirile aleargă/ se-aprind și se sting,/ zâmbesc și plâng deopotrivă/ pe tâmpla gândului nescris…” (Pe tâmpla gândului nescris, p. 28).

Reperele cosmice despre care vorbeam și care se desfășoară întotdeauna în jurul aceluiași punct inițial – strada Pieței, nr. 29 – sunt omniprezente, cerul, astrele, anotimpurile, lumina și, mai teluric, dar tot din sfera inefabilului, florile, se insinuează în aproape fiecare demers poetic, în fiecare strofă, în fiecare vers, în întruchiparea unor metafore deloc alambicate, poate prea simple uneori și poate tocmai pentru că simțămintele sunt spontane, netulburate în puritatea și în candoarea lor: „Bob de gând pe geana nopții/ Se coboară lin din stele/ Scutură petale, valuri/ Peste visele mele…// Bob de gând pe glezna nopții/ Mă-împresoară în lumini,/ Largi cărări deschise-n ceruri/ Pe aripi de heruvimi…// Bob de gând pe glezna nopții,/ Arde-n zori și stinge focuri/ Adunate-n umbra sorții/ Risipite-n fade jocuri…” (Bob de gând  pe glezna nopții, p. 30).

Seninătatea și propensiunea înnăscută spre iubire, nevoia de comunicare și comuniune, devin un mod de a fi în lume prin cuvânt și metaforă, iar starea de pace metafizică este aceea pe care nu ezită să o declare și s-o revendice poeta: „Las timpul meu pe zborul lin al clipei/ Să-mi poarte gândul dincolo de nori/ Să scrie-n cer că mulțumesc ursitei/ C-a picurat în viața mea doar primăveri” (Las timpul meu, p. 39). În Raze de gând, poemul care împrumută titlul volumului, mărturisirea e directă, devine un fel de spovedanie în fața întregului Univers și ea primește valențele propriei profesiuni de credință: „Desculț prin amintiri înrourate/ Cu picături de suflet șiroind duios/ Cu slove-n fir de aur agățate/ Înclin genunchiul clipei spre frumos” (p. 45). Armonia este pretutindeni, nimic nu tulbură pacea firii, cerul și pământul se întâlnesc în aceeași continuă împăcare cu sine și cu tot ce e dincolo de sine, iar cea care poartă cununa miresei în acest eden de difuză beatitudine nu se poate revendica decât dintre fiicele lui Pann, cel ce peste tot se află și nicăieri întruchipat: „Cât de mireasă ne vei fi/ Natură, tu, ca o Morgană/ ne vei cânta prin pletele anotimpurilor noastre/ povești de frumos…” (Mireasă, tu, natură, p. 48).

Tentația continuă a stării de pace, căutarea ei în tot ceea ce ființează într-un spațiu și timp continue nu incumbă idealuri pretențioase și intangibile, Erosul însuși, inerent unei astfel de paradigme, se poate întâmpla simplu, la „gura sobei”, într-o continuă așteptare a anotimpurilor, ca mesagere ale veșnicei treceri: „Hai, vino, iarnă, hai, vino iar/ la gura sobei noi să ne iubim/ Și tot ce-i rău în foc să piară/ Noian de fericire să clădim” (La gura sobei, p. 80). Doar absența iubitului ar putea însemna abolirea stării de fericire – „Dacă într-o zi/ Pașii tăi s-ar pierde-n nemișcare/ Ceasornicul s-ar opri subit” (Dacă într-o zi…, p. 52) – până și așteptările sunt cumpănite în balanța modestiei – „Și fă-mi din iarna clipei, paradis” (Să nu mă lași, p. 97) –, iar proiecția cosmică, care străbate ca o rază călăuzitoare întreg discursul liric, nu putea să lipsească din feeria proiectată: „De-o fi să mă-ntâlnești în stele,/ Să nu îmi lași lumina să se stingă,/ Să-mi scuturi ramul visurilor mele/ Prin anii care se zoresc să ningă” (același poem).

Tragismul este însă exclus, despărțirea, dacă s-ar întâmpla, ar fi contrabalansată de iubirea cea dintâi, trainică, imperturbabilă, mod de existență și de mântuire, Poezia: „Să nu mă lași de-ar fi să nu mai fie/ Dovadă-n legământ de curcubeu/ Prin puntea ce clădim, spre veșnicie/ Torent de versuri curgă tot mereu” (idem, p. 98). Incertitudinile, benigne, fără a fi impregnate de tragism, înțelese și chiar asumate sunt validate sau nu, tot prin supunerea unui „tribunal” ad-hoc: „De-a fost sau nu iubire-adevărată/ Ne vor răspunde frunzele de tei/ Ce-or netezi cărarea-ndurerată/ De pașii tăi pierduți în pașii mei” (Mărturisire în amurg, p. 118).

Într-o dedicație de la pagina 3, Mioara Baciu își numește volumul „carte document”, ceea ce ar putea surprinde atunci când ar fi vorba și chiar este vorba despre poezie, dar modul în care e conceput și structurat conținutul, adaosurile lămuritoare, inserția de fotografii de familie, de imagini de la  întruniri literare, lansări etc. vin să-i argumenteze aserțiunea. În plus, din când în când, ni se prezintă, între poeme, scurte comentarii, aprecieri, ale unor iubitori de poezie, prieteni pe Facebook sau alte mijloace de socializare, ceea ce trădează încă o dată intenția primordială a autoarei, aceea de a se prezenta lumii așa cum este sau cum se dorește a fi, de a se mărturisi și de a-și pune gândirea și simțirea poetică în slujba aproapelui.

Din acest punct de vedere, poezia Mioarei Baciu este una a normalității într-o lume bulversată de agresivitatea unor resetări decise dincolo de noi și adesea împotriva noastră, un strop de puritate, o speranță, o posibilă cale de a ne salva. Mai mult decât atât, aș numi Raze de gând (dincolo de candoarea formulării titlului) un manifest pentru prietenie, înțelegere și speranță. Acesta este mesajul fetiței de pe strada Pieței, nr. 29, dintr-un orășel de câmpie, ajunsă sub aripa protectoare a Dunării cu poezia în suflet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.