Fericirea – dincolo de frontierele eului

Fericirea este definită ca fiind o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Sursele acestei stări însă sunt, în mare parte, de ordin material. Prin urmare, fericit este cel care dispune de resurse financiare, prin care să-şi poată satisface capriciile şi ambiţiile.

Oare aşa să fie?

Cineva m-a întrebat dacă am fost sau nu fericită în viaţă. Nu ştiu dacă este momentul să-mi fac o evaluare a fericirii sau nefericirii mele, dar cu siguranţă că uneori am fost fericită, alteori nu, însă întrebarea aceasta m-a determinat să mă gândesc mai atent şi să văd care ar fi sursele fericirilor sau nefericirilor mele. Am avut momente în care am fost fericită, fără ca această stare să fie neapărat condiţionată de latura materială, precum s-a întâmplat uneori, că deşi am dispus de resurse materiale, să nu mă simt fericită. M-am simţit poate doar mulţumită, dar nu fericită.

Pentru a mă raporta la simţămintele unor personalităţi, mi-am orientat lectura spre acest element major al existenţei noastre, pentru că, gândindu-mă mai profund, am descoperit că deşi nu o spunem, sau poate nici nu o conştientizăm clar, într-un fel sau altul, toţi ne dorim să fim fericiţi, fără să fim preocupaţi în a ne defini stările şi a le încadra în câteva limite sau determinări.

De multe ori, când ni se îndeplineşte un vis, când obţinem o performanţă, când trăim plenitudinea iubirii, exclamăm: „Sunt fericit!”, dar am descoperit că acest concept de fericire este atât de complex, încât nu s-a reuşit să fie ilustrat termenul printr-o definiţie unanim acceptată, mai ales pentru că, în ciuda dorinţei fiecărui om de a fi fericit, nimeni nu poate spune niciodată în termeni precişi şi coerenţi ce vrea şi ce doreşte cu adevărat, şi mai ales ce l-ar face fericit pe termen lung.

Pentru fiecare om, fericirea are un anumit cadru, conturează un anumit sens sau un anumit scop sau motiv… Motivul derivă din faptul că toate elementele care ar putea alcătui acest concept sunt rezultatul unei stări de bine, din care sunt anulate trăirile negative: frica de orice fel, anxietatea, mânia, traumele sufleteşti, adică reacţiile negative, ce creează o activitate mentală de nemulţumire. Ideea fericirii este, aşadar, o sferă perfectă, un întreg absolut, ce cuprinde ceea ce îşi doreşte cu adevărat fiecare. Să fie vorba oare de: Bogăţie?… Cunoaştere?… Viaţă lungă?… Sănătate?…

Ca urmare a acestor imperative majore, ce ar putea face parte din paleta numită generic „fericire”, Immanuel Kant a ajuns la concluzia că nu există ceva care să impună în sensul strict al cuvântului „ce să facem pentru a fi fericiţi, deoarece fericirea este un ideal nu al raţiunii, ci al imaginaţiei”.

În domeniul filosofiei şi al religiei, în special când vorbim despre Occident, fericirea poate fi similară cu ideea de a trăi o viaţă bună sau de a prospera, şi nu atât de a experimenta o emoţie. Fericirea în acest sens a fost folosită pentru a traduce doctrina morală greacă, cea care consideră că scopul conduitei morale umane este fericirea. Cu alte cuvinte, demersul uman este centrat pe ideea că omul năzuieşte mereu spre fericire, iar la baza acesteia stă etica sau morala virtuţii. A existat o tranziţie în timp, de la accentul pe fericirea virtuţii la virtutea fericirii. Emirul din Bagdad, din poezia Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski, aspira la fericirea virtuţii, deoarece avea toate resursele pentru virtutea fericirii, fiind stăpân peste: „grămezi întregi de argint şi de aur/ cai repezi cu foc în copite”. El avea toate calităţile prin care ar fi putut fi fericit: „E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, însă dorinţa de desăvârşire spirituală îi anulează şansa la fericire. Concluzia care ar putea fi desprinsă este că împlinirea spirituală este cea care deschide drumul spre fericire. Şi totuşi, fericit este omul cel pocit, care intră pe porţile cetăţii Mecca pământeşti, dobândind fericirea lui prin împlinirea idealului, în timp ce emirul „moare sub jarul pustiei”, pentru că merge pe o cale fără compromisuri, convins fiind că doar astfel poate dobândi Mecca cerească, adică fericirea virtuţii veşnice.

 Această poveste este o alegorie, concluzia ei fiind împărtăşită de fiecare după măsura simţirii şi capacităţii sale, dar mergând mai departe pe calea cercetării temei, descoperim că în psihologie, fericirea este definită ca fiind o stare mentală sau emoţională, ce aparţine bunăstării şi care poate fi definită de emoţii pozitive, care pot să varieze pe o scară de la mulţumire până la bucuria intensă. Astfel, specialiştii în psihologie apreciază că stările mentale fericite pot reflecta judecăţi ale unei persoane asupra bunăstării generale.

Cred că această definiţie cuprinde doar tangenţial starea de fericire, pentru că mă gândesc la Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, în care autorul nu recurge nici la parabolă, nici la alegorie, ci aduce în faţa cititorului atmosfera de teroare din puşcărie, în care fiinţa găseşte soluţia credinţei pentru a supravieţui şi asta nu este o alegere dintre alte posibilităţi, ci o descoperire integratoare, o adevărată revelaţie, care aduce odată cu ea fericirea. Deşi este o carte care cuprinde în ea suferinţa, de fapt este un „jurnal al fericirii”, de a ajunge la cunoaşterea sensurilor adevăratelor valori morale din Fericirile rostite de Hristos pe Munte.

Iată deci, că a vorbi despre fericire este destul de complicat, mai ales că de-a lungul timpului a fost studiat acest fenomen, dar părerile diferă, deoarece fiecare are perspectiva lui asupra acestei trăiri, deşi mulţi au încercat să găsească o formulă cât mai apropiată de sensul adevărat al cuvântului, fără prea mari sorţi de izbândă, şi aceasta pentru că este un fenomen sau o stare atât de complexă şi atât de greu de definit.

Încă din a doua jumătate a secolului trecut, cercetarea şi căutarea de explicaţii cât mai aproape de realitatea sentimentului şi trăirii fericirii au constituit preocuparea mai multor discipline ştiinţifice cum ar fi: gerontologia, psihologia socială, cercetarea clinică şi medicală şi economia fericirii. S-a ajuns la concluzia că fericirea este un concept neclar, deoarece sensul acoperă mai multe concepte înrudite şi anume: bunăstarea, calitatea vieţii, înflorirea şi mulţumirea.

Pentru Immanuel Kant, „fericit este omul care îşi îndeplineşte datoria”, iar pentru Nietzsche, considerat a fi cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, „fericirea este sentimentul care dă senzaţia de forţă”, cu toate că este totuşi un sentiment repede trecător, pe care omul nu ştie sau nu este în stare să-l gestioneze şi să-l păstreze. Iată verdictul dat de filosof: „Cel care nu trece pragul clipei, uitând tot trecutul, cel care nu se opreşte într-un punct, ca un zeu al victoriei, fără să se teamă şi fără să ameţească, acela nu va afla niciodată ce înseamnă fericirea!”

Nu pot să trec mai departe în ceea ce priveşte istoricul cercetărilor în a defini fericirea, fără să amintesc de Arta de a fi fericit a lui Arthur Schopenhauer, în care era de părere că: „Banii sunt fericire umană în formă abstractă; astfel că atunci când un om nu mai este capabil să îşi găsească fericirea în concret, îşi îndreaptă întreaga afecţiune către bani”.

Am reţinut acest citat tocmai pentru a ilustra concepţia lumii contemporane, care este o lume monetară, şi pentru care banul, averea conferă putere, iar toate acestea presupun, chiar dacă doar iluzoriu, o şansă la fericire.

În anul 1999, în cartea Minunata lume nouă, scrisă de Aldous Huxley, care este declarată ca făcând parte dintre cele 100 cele mai importante cărţi din toate timpurile, filosoful englez este de părere că trăim într-o lume care nu tinde spre succesul autentic, ci spre anularea şi anihilarea fiinţei umane. În cartea sa, Huxley imaginează o societate a viitorului, perfectă doar în aparenţă, o societate în care totul este controlat, inclusiv sentimentele, dorinţele oamenilor, pe baza unui drog de sinteză, pe care el îl numeşte „soma”, un fel de medicament-panaceu, menţionat în cultura populară, şi pe care toată lumea trebuie să-l consume, sub formă de pastile distribuite la începutul şi la sfârşitul zilei, la locul de muncă şi acasă, acesta fiind secretul echilibrului şi coeziunii „lumii noi”. Frumoasa lume nouă despre care vorbeşte în carte este cea care prin consumarea acestei soma elimină din viaţa indivizilor orice stare de disconfort, şi astfel se poate trăi într-o societate utopică.

Acest concept aminteşte de filosofia lui Leibniz, în care personajul Candide al lui Voltaire crede cu toată fiinţa lui şi conform căruia, chiar dacă era asaltat din toate părţile de dezastre, rămâne convins că nu există cauză fără efect şi că: „trăim în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile”.

În lumea contemporană, cu cât o societate devine mai „sofisticată”, cu atât lupta de interese este mai înverşunată, şi cu atât manipularea emoţională devine un mod de control al acţiunilor, gesturilor, atitudinilor, alegerilor unei persoane, o formă de exercitare a influenţei sau a puterii.

 Preocupaţi de fericirea lumii contemporane, unii filosofi şi sociologi au emis o aşa-zisă teorie numită happycraţia, care vorbeşte despre o „industrie a fericirii”. Happycraţia este, în realitate, o formă de manipulare, o modalitate de a-l priva pe cel manipulat de libertatea de gândire şi acţiune, un fel de a intra prin „efracţie” în intimitatea cuiva, pentru a-i inocula o opinie sau pentru a-i provoca un anume comportament.

Cartea Happycracy de Eva Illouz şi Edgar Cabanas propune însă meditaţia asupra lumii contemporane şi a valorilor sau a pseudovalorilor acesteia, a impactului realităţii asupra vieţii noastre, asupra esenţei fericirii. Această carte este un îndemn la normalitate şi luciditate, la înţelegerea adevărului, că nu există remedii, ci doar iluzii pe care le propune această „industrie” a fericirii, şi că este puţin probabil, dacă nu imposibil, ca oamenii să dobândească fericirea plenară la „ordin”, dar că fiecare dintre noi putem să o apreciem atunci când o trăim, fie şi doar pentru momente trecătoare.

Prin urmare, aproape tot ceea ce „livrează” mass-media spre populaţie poate fi considerat o înşelăciune şi atunci urmează, firesc, întrebările:

Oare cei care deţin controlul lumii acesteia şi se erijează în postura lui Dumnezeu, sunt oare pe deplin fericiţi?

Oare cei care îşi vând conştiinţa pentru „treizeci de arginţi” gustă pe deplin fericirea?      

Societatea actuală este una a banului, în special a banului câştigat uşor şi repede. Din acest motiv, oamenii călătoresc prin viaţă fără să aibă timp să „guste”, să se bucure de simplitate, de bucuriile mărunte, de miracolul vieţii. Nu cred că există reţete pentru fericire! Shakespeare afirma însă: „Sunt mereu fericit. Ştii de ce? Pentru că nu am aşteptări de la nimeni. Aşteptările mereu rănesc. Viaţa e scurtă. Iubeşte viaţa! Fii fericit! Zâmbeşte! Trăieşte! Pentru tine şi înainte să vorbeşti, ascultă. Înainte să scrii, gândeşte. Înainte să cheltui, câştigă! Înainte să te rogi, iartă! Înainte să răneşti, simte! Înainte să urăşti, iubeşte! Înainte să renunţi, încearcă! Înainte să mori, trăieşte!” (sursa Internet)

Aceste câteva îndemnuri pot constitui o bază, un postament, pentru a ridica edificiul fericirii, deoarece cea mai înaltă cale spre fericire este viaţa însăşi. Dacă vom şti să alegem binele de rău şi să eliminăm răul, chiar dacă acestea reprezintă o tentativă puternică, o ispită greu de reprimat, viaţa noastră poate deveni o experienţă eliberatoare.

Copleşiţi de atâtea atracţii ale lumii, oamenii zilelor noastre se împovărează singuri cu o sumedenie de opţiuni, care în final nu le folosesc la nimic. O singură alegere contează şi aceasta poate fi răspunsul la întrebarea: „Vrei să fii fericit?” În momentul în care ai făcut alegerea, fără să mai condiţionezi fericirea, cu siguranţă că perspectiva asupra lumii şi asupra vieţii se va schimba. Nu poţi răspunde: „Da, vreau să fiu fericit, dacă…” pentru că fericirea condiţionată nu mai este întreagă, nu mai este fericire…

Există în lume lucruri pe care nu le putem controla, cum a fost, de exemplu pandemia, sau cum este acum războiul din Ucraina. Deşi nu stă în puterea şi în capacitatea noastră de a interveni în desfăşurarea şi în cursul evenimentelor, compunem şi recompunem în imaginaţia noastră (alimentată mereu de articolele şi comentariile de pe reţelele de comunicare şi de mass-media) scenarii sumbre, teorii ale conspiraţiei, care ne induc o stare permanentă de stres, şi astfel şansa la fericire este anulată, pentru că ne complicăm viaţa inutil.

Citeam zilele trecute un interviu al unui magnat american, în care spunea că a avut proprietăţi în toate marile staţiuni turistice din lume şi că grijile îi dădeau nopţi de insomnie, că a ajuns să aibă doar „somn artificial” indus de medicamente, pentru că se gândea mereu la aceste proprietăţi, la care nu reuşea să ajungă nici măcar o dată pe an. S-a îmbolnăvit şi a realizat că şi el este un muritor, asemenea celui care îi îngrijea grădina casei în care locuia. Acest moment a constituit pentru el o revelaţie, aşa că şi-a vândut proprietăţile şi majoritatea banilor i-a donat societăţilor de binefacere. Spunea că aşa a devenit fericit! Acest episod aminteşte de o parabolă despre înţeleptul Solomon care, se spune că, înainte de a muri a cerut să fie înmormântat cu mâinile afară din sicriu, ca lumea să vadă că el, cel mai bogat dintre toţi împăraţii lumii, când pleacă din această lume nu duce nimic cu el. De aici, din această conştiinţă a inutilităţii gesturilor umane, probabil, consemnează Ecleziastul că viaţa este „deşertăciunea deşertăciunilor!” Prin urmare, nu averea, nu banii, dau şansa la fericire, chiar dacă prin ele se realizează un confort material.

Ion Creangă spunea că a avut o copilărie fericită pentru că „şi mama, şi tata şi fraţii şi surorile trăiau şi erau sănătoşi!” Nu cred că trebuie făcut un comentariu aici, pentru că totul se explică pe sine. Când a rostit aceste cuvinte era la vârsta la care a traversat o viaţă, cu toate ale ei. Retrăind în amintire aceste clipe, readuce în clipa prezentului raza acelui sentiment unic şi înălţător.

Iată cum arăta copilăria copilului fericit! Cuvintele de ordine ale acelor vremuri erau: libertatea, jocul, prieteniile din satul bunicilor sau din faţa blocului, fără frici de tot felul, fără jucării sofisticate. În contemporaneitate, modernismul a schimbat nu doar faţa lumii, ci şi viaţa şi conştiinţa oamenilor. Mergând pe stradă doar rareori vezi un copil sau un tânăr vesel. Copiii nu mai merg singuri în parc, sunt însoţiţi la şcoală, au programul foarte aglomerat, jocurile lor sunt pe telefon sau pe calculator, prieteniile sunt virtuale. Tinerii nu mai au timp de idile, nu mai au răbdare să citească o carte, pentru că le sunt „servite” comentariile gata făcute pe calculator. Nici tinerii, nici copiii nu petrec prea mult timp în aer liber.          

Oare ce fericire este pentru tinerele, care ahtiate după bărbaţii milionari sau miliardari, îşi petrec vacanţele în Maldive sau în Republica Dominicană, dar se constituie doar în „trofee” pentru o scurtă perioadă de timp, după care „trec” la un altul, şi tot aşa, de multe ori fiind umilite şi tratate cu violenţă?

Fericirea pare a fi devenit, în societatea actuală, un fel de laitmotiv, de obsesie, mai mult, un imperativ categoric. Nu mai este doar o dorinţă firească, spre care să tindem, fiecare în felul lui. Toată lumea o clamează – se cultivă, se teoretizează, se scriu cărţi, se ţin cursuri despre cum să fim fericiţi şi, dacă nu reuşim, suntem vinovaţi.

Ca să pot trece mai departe, trebuie să mă întorc la filosofii antici.

Socrate, aşa cum apare în scrierile lui Platon, era de părere că deşi numeroase experienţe de viaţă ni se par a fi foarte plăcute, cum ar fi modul în care ne simţim după ce scăpăm de o boală îndelungată, ele nu exprimă o fericire autentică, ci numai dispariţia sau absenţa suferinţei.

După părerea lui Socrate şi a lui Platon, fericirea nu trebuie să fie căutată în lucruri exterioare ori daruri interioare, ci în felul cum le folosim. De exemplu, în donarea unor bani pentru o cauză nobilă, utilizarea inteligenţei pentru rezolvarea unor probleme majore, folosirea forţei noastre pentru bine şi nu pentru a-i manipula pe alţii în favoarea noastră. Cu alte cuvinte, nu ar fi la mijloc ceea ce avem, ci modalitatea în care întrebuinţăm ceea ce avem.

Aristotel spunea că „fericirea noastră depinde de noi înşine” şi credea că ea este cel mai înalt ţel al existenţei umane. Pentru Aristotel, fericirea nu însemna trecerea cu notă maximă a unui examen sau distracţia împreună cu prietenii. Filosoful antic gândea că ea îţi stă sub semnul întregii vieţi, a cât de bine ai trăit, a cât de bine ai ştiut să-ţi gestionezi viaţa, dacă ai avut puterea să depăşeşti tentaţiile vieţii, sau dacă te-ai lăsat pradă acestora. Pentru el, fericirea era un obiectiv esenţial, şi nu doar un simţământ de moment.

De fapt, Aristotel avea credinţa că există nişte paşi importanţi în drumul către fericire, şi enumeră dintre aceştia: sănătatea, banii, prieteniile, relaţiile umane armonioase, cunoaşterea. Potrivit părerilor lui, deciziile pe care le vom lua în viaţă în acest sens sunt extrem de importante. În loc să ne orientăm spre lucruri care ne furnizează satisfacţii trecătoare, ar trebui să ne comportăm astfel încât să obţinem beneficii sufleteşti şi trupeşti pe termen lung.

În opoziţie cu aceste păreri, există teorii contemporane în accepţiunea cărora fericirea s-a transformat într-o afacere, este noul „combustibil” al productivităţii. La locul de muncă, în societate, fericirea a devenit „ordin”. Fericirea, aşa cum este înţeleasă astăzi, nu mai are de-a face cu ceea ce, de-a lungul timpului, filosofii sau oamenii obişnuiţi s-au străduit să înţeleagă şi să definească.

A dori şi a susţine că oamenii trebuie să fie fericiţi, aşa cum se clamează constant la nivelul societăţii, în principiu este un lucru pozitiv. Numai că „proiectul modern al fericirii” pare a fi un pseudoproiect,o iluzie şi nimic mai mult. Se induce ideea că, deşi realitatea este, adesea, neconvenabilă, vom putea fi totuşi fericiţi dacă zâmbim sau dacă ne spunem întruna: „Sunt fericit!”.

Cu siguranţă că şi în societatea contemporană sunt oameni fericiţi prin natura lor. Există oameni optimişti, care întotdeauna văd partea plină a paharului, dar şi pesimiştii, care nu se pot bucura de viaţă, de multe ori nici nu au nevoie de motive pentru aceasta. Ceea ce este cert însă e faptul că fără să ne dăm seama, devenim intoleranţi la stările care ne creează disconfort spiritual. Ne este greu să acceptăm tristeţea, pentru că ne face să ne simţim cu adevărat „vinovaţi”, chiar dacă nu găsim o anume vină în ceea ce generează această stare, dar ne asumăm vinovăţia, deoarece prin această stare ne reprimăm stările mai puţin bune.

Oamenii sunt fiinţe sociale şi, ca atare, sprijinul celor din jur reprezintă o nevoie reală, autentică. Poate că fără să căutăm cauzele care generează efectul, se întâmplă uneori să avem zile proaste, dar este bine să realizăm, la o analiză lucidă a stării de fapt, că acest lucru nu ne face nici vinovaţi, nici mai răi, în schimb este o dovadă că suntem reali, că viaţa noastră nu este artificială, ci autentică. Cu siguranţă că nu există oameni care să fie veşnic fericiţi, cum nu există nici oameni care să fie veşnic nefericiţi. Binele etern nu există într-o realitate, de multe ori, agresivă, care ne pune la încercare toate simţurile, o realitate din care aproape lipsesc valorile morale eterne sau în care fiinţa biologică a omului înregistrează dureri şi trăiri de tot felul. Este posibil ca unii să găsească o strategie de evitare a lucrurilor şi circumstanţelor care ne fac nefericiţi uneori, dar nu cred că este cea mai sănătoasă cale de a evita aceste stări. Mă gândesc la faptul că un om care a contactat o boală, chiar dacă îşi va repeta de o mie de ori că este sănătos, boala respectivă nu va dispărea ca prin minune, aşa că este necesar ca îngrijorându-se să ia măsuri pentru a eradica boala, până nu este prea târziu.

Fericirea este o stare emoţională, condiţionată atât de factori externi, cât mai ales de factori interni, cei care oferă o autoreglare în atingerea scopurilor, în dobândirea unor obiceiuri care să ne ofere satisfacţii.

Îmi vin în minte cele nouă fericiri rostite de Mântuitorul nostru în Predica de pe Munte. Ele sunt „fericiri”, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. Ele sunt spuse de Mântuitorul sub forma unor îndemnuri urmate, fiecare, de promisiunea unei „fericiri”.

Cred că în momentul în care ne vom bucura de darurile pe care le avem şi nu ne vom întrista pentru ceea ce nu avem, sunt asigurate toate şansele să fim fericiţi. Omul poate fi fericit cu sine însuşi şi cu lumea din jur doar prin atitudinea sa faţă de sine şi faţă de lume… Se ştie că o persoană mulţumită a fost fericită ieri, este fericită azi şi va fi fericită şi mâine.

Prin urmare, haideţi să ne bucurăm de viaţă şi să fin fericiţi, deoarece: „In absentia lucis, tenebrae vincunt!” („În absenţa luminii, întunericul triumfă!”).

Bibliografie:

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Editura Polirom, 2011.

Gheorghe Calciu, Cuvintele vii, Editura Bonifaciu, 2009.

Arthur Schopenhauer, Arta de a fi fericit, Editura Cartex, 2018.

Eva Illouz şi Edgar Cabanas, Happycracy, Editura Polity Press, 2008.

Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Editura IRI, 2019.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991.