Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat

Se simte iarăși în aer o forfotă în creștere, se pipăie relieful, se caută cel mai adecvat teren pentru ridicarea unor istorii literare, fie și pe genuri, pe generații, pe curente și mișcări estetice. Acum se pare că e la rând poezia: neomodernistă, feminină, optzecistă… Din cu totul altă matcă se naște Manualul Vânătorului de Poeți de Nicolae Coande, Editura Hoffman, Caracal, 2021. Cartea s-a ivit din propensiunea către „vânătoresc”, deopotrivă ludică și livrescă, în care să putem recunoaște și ritualul lecturii, dar și seducția și respectul față de vânat, ca și intrarea riscantă, pe urmele lui, în labirint. Din ipostaza simbolică de „vânător”, Nicolae Coande se dorește „doar un poet pe urmele altor poeți”, așa cum lasă scris într-un Argument de la începutul primului volum. Intențiile cărții și „metoda”, care îi dă unitate și o transformă, dintr-o simplă culegere de articole puse cap la cap, într-un „manual”, sunt expuse în același Argument. Astfel, din Proust reține o frază care îi va însoți și călăuzi întregul demers: „Pentru că a citi bine un poet sau un prozator, trebuie să fii tu însuți nu erudit, ci poet sau prozator.” (vol. I, p. 8). Este exact ceea ce, în cuvintele lui T.S. Eliot, s-ar numi „critica de atelier”. Sub formă de confesiune, chiar dacă la altă persoană gramaticală, preluăm și următoarea formulare: „… ba chiar  citesc cot la cot cu cei mai buni critici de poezie.” (vol. I, p. 9). Așa că, pe nimeni n-ar trebui să mire această „concluzie”, cu transparență autoreferențială: „Pe ei, acești cititori egali cu poeții în forța gândirii, te poți baza: sunt puțini, însă redutabili, nu dau înapoi de la noutate, experimentează în actul lecturii, luptă pentru o nouă hartă poetică, pentru un nou gust poetic.” (id.).

Ne-ar fi greu să găsim norma după care au fost selectați cei 70 de poeți, născuți între 1939 (Cristian Simionescu) și 1986 (Radu Nițescu), de-aceea, vom apela tot la instrumentele subiective ale autorului: „poeții comentați aici fac parte din aceeași generație – a celor care scriu bine și lasă urme în ființa celui ce îi întâlnește.” (ibid.). Fără vreo compartimentare, sumarul rezervă primele 16 poziții unor poeți dispăruți, evident, cei mai mulți, de timpuriu. Ca o primă observație ce se impune, toate aceste articole sunt temeinice (nu că celelalte n-ar fi, ba, dimpotrivă!), având un aer definitiv. Printre cele mai comprehensive din întreaga carte sunt, fără nicio îndoială, eseurile despre: Virgil Mazilescu, Mariana Marin și Aurel Dumitrașcu. Glosând pe marginea poeziei mazilesciene, ale cărei ecouri se prelungesc în toate promoțiile lirice, criticul vine și cu argumentele unui inițiat în feluritele tipuri de teatru modern. Ba chiar în artele vizuale și în ezoterism. Pregnanța cu care surprinde spiritul acestui poet, ca și pe ale altora, mai apoi, este remarcabilă la Nicolae Coande: „perfect  conștient că poezia nu spune totul, iar ceea ce rămâne nespus contează cel mai mult” (vol. I, p. 14). În studiul despre poezia lui Marius Robescu, întâlnim atâtea rostiri de mare relief privind poetul și arta sa, încât ne-ar fi greu să ne oprim la una. Totuși, spre exemplificare, o alegem pe aceasta: „Poetul este copilul din tabloul lui Dali, acela care stând în fața mării ridică un colț al acesteia așa cum ai ridica un văl de pe ceva ascuns vederii – dintr-odată o altă lume răsare: sub apă se odihnește un câine.” (vol. I, p. 31). Vasile Petre Fati – toată încurcătura asta cu Libertatea este eseul în care, deja, în câteva locuri se văd colții de polemist redutabil ai criticului. Spectacolul criticii ironice se adâncește la Cristian Simionescu. Lungul studiu despre poezia Marianei Marin este scris cu o abia reprimată empatie. Textul Aurel Dumitrașcu – pianul din Borca începe cu un pamflet critic ce ne amintește de Ion Caraion. Demersul exegetic raportează, adesea, poemul supus analizei la pagini din jurnalul autorului. În descrierea liricii lui Ion Monoran, criticul își adaptează metoda la specificul poeziei: recurge la evenimentul biografic pregnant. O nouă întâlnire cu pamfletul critic are loc în paginile despre Alexandru Mușina. Din acest prim eșantion, al poeților dispăruți, înțelegem că Nicolae Coande refuză scrisul critic de circumstanță.

Câteva pagini despre „Grupul de acțiune Banat”, în fapt, poeții germani din România, îl situează pe autor între criticii cei mai atenți la acest fenomen, care a influențat și mersul literaturii române. Deschiderea seriei celor încă activi cu Petru Ilieșu arată că el are ochi și pentru poeți, în general, ocoliți de critică. Vasile Vlad, Mircea Dinescu, Ion Mircea, Dorin Tudoran, Andrei Codrescu aparțin unei promoții lirice tampon, mai puțin omogenă decât a șaizeciștilor sau a generației ’80, care îi succedă, însă cu individualități puternic cristalizate, cum sunt chiar cei de pe această listă. Un pluton de vreo 20 de nume de poeți optzeciști începe cu un capitol despre Ion Mureșan în care demontează până la ultima piesă mecanismul savant al poeziei acestuia: „Acest dozaj al versurilor care parazitează topica prozei ține de forța lui Mureșan de a propune stări alternative ale conștiinței într-un cumul de stiluri unde avem combinate didascalii și inserturi de lirism aparent facil, tocmai pentru a smulge poeziei încă un strat de autenticitate – toate montate într-un registru dramatic care privilegiază  personajele.” (vol. I, p. 231). Nicolae Coande e și un critic de poezie familiarizat cu filosofia și logica limbajului (Wittgenstein) cum puțin alții sunt, iar asta se vede când analizează pe Mazilescu, Vasile Vlad, Cristian Simionescu și, mai nou, Viorel Padina. Chiar și o latură de istoric literar e activată prin confruntarea, la Marian Drăghici, a variantelor unor poeme în volume diferite. Nici puseuri de avânt nu-l ocolesc de fiecare dată: „Stoiciu este cel mai bun autor de poezie monologală din istoria poeziei noastre.” (vol. I, p. 270). La Mariana Codruț și la Marta Petreu, studiile sunt monografice, așezând sub lupa critică întreaga lor operă poetică.

Seria optzeciștilor se continuă în volumul al doilea, unde vor ieși la iveală mereu alte atribute ale criticului. Așa de pildă, în eseul despre Adrian Alui Gheorghe, spre final, enunțul critic se încarcă de un umor rafinat. Tot acolo, găsim o frază esențială în abordarea oricărui poet: „Există o credință, ca și un postulat al acesteia, potrivit cărora în sâmburele primei cărți de poezie stă, calm, irigat de o placentă vorbitoare, planul întregii opere ulterioare – în cazul în care aceasta este într-adevăr demnă de o natură.” (vol. II, p. 6). Alt studiu poate fi o ilustrare a felului iscoditor în care citește Nicolae Coande poezia: urmărește în diacronia volumelor evoluția unui motiv, mainimicul, în lirica lui Ioan Moldovan. La Mihai Măniuțiu aplică, în analiza poeziei, și elemente din arta spectacolului: „Titlul acestei noi cărți (Și încă ceva) ar fi, dacă urmărim cadența publicării plachetelor anterioare, un fel de cod, o replică de atenționare pe care un actor o plasează atunci când iese aparent din scenă, dar se întoarce brusc sau lent și-i mai spune ceva unui partener sau chiar publicului, care credea că a văzut totul. Poetul revine și ne atenționează amical: și încă ceva…, am revenit pur și simplu, și sper să nu deranjez, să vă mai spun ce fac.” (vol. II. pp. 36-37).

Partea din carte consacrată post-optzeciștilor ocupă cam o treime din întreg, atât ca pagini critice, cât și ca număr de poeți antologați. Scrise cu același gust sigur și în același stil dezinhibat ca și paginile despre înaintașii lor, cele dedicate promoțiilor lirice nouăzecistă și douămiistă îl așază pe Nicolae Coande printre criticii de poezie cei mai avizați pe această zonă. Inaugurând noua serie cu un eseu cvasimonografic despre O. Nimigean, criticul lasă pe hârtie o propoziție de valoarea unui manifest: „De optzeciști, am impresia, el se desparte fluierând.” (vol. II, p. 98). Odată cu Radu Andriescu, descoperim istoricul unui club literar numit Club 8, de la care au pornit o întreagă mișcare și chiar un festival, din inițiativa autorilor „tineri talentați, cultivați și cu ideal.” (vol. II. p. 125). Apoi, de la un articol la altul, studiul acestei grupări se dezvoltă și adâncește aproape monografic, ca sub pana unui fin cunoscător. În studiile despre Constantin Acosmei și Ionel Ciupureanu, aduce în fața noastră universuri poetice puțin cunoscute, dar surprinzător de expresive și dense. Iar ca metodă critică, uneori, prin reproducerea, cu intenție comparatistă, a unor citate, fără menționarea autorilor, criticul fixează ștacheta cu gândul la un cititor de poezie foarte antrenat. Revizitarea cunoștințelor teatrale în articolul despre Anton Jurebie face imaginea critică mai plastică și mai persuasivă. Într-o frază e scanată poezia întregii grupări: „Întrucâtva, sordidul este câmpul de observație predilect al lui Jurebie. În acest sens, el face parte din familia poeților Acosmei și Ciupureanu, minus o anumită turpitudine maniacală, concrescută a personajelor poeziei celor doi.” (vol. II, p. 172). Pe deasupra, cred că Nicolae Coande este primul critic literar de la noi care face o trimitere la filosofia lui Levinas. O mostră de scris critic artistic, capabil să alunece din biografic în substanța și sublimul operei, mi se pare începutul eseului despre Paul Vinicius. Cei mai atent analizați dintre poeții noului val mi se par a fi: Claudiu Komartin, Ștefan Manasia și Radu Vancu.

Într-un mod nu foarte uzual, criticul își însoțește volumele Manualului Vânătorului de Poeți cu o antologie din opera autorilor comentați intitulată, ironic desigur, Românce de colecție/ poeme pe alese. Ar fi greu de apreciat câte dintre cele 70 de poeme sunt și cele mai reprezentative pentru poeții care le-au scris. Avem însă credința că niciunul nu este un poem slab. Iar la sfârșitul Manualului… și, totodată, al crestomației poetice, putem vedea rotunjimea corpusului la care a lucrat criticul timp de două decenii. Între Virgil Mazilescu și Radu Nițescu se întinde acolada unei jumătăți de secol de poezie românească, căreia, Nicolae Coande i-a urmărit toate ondulațiile și toate pliurile cu zonele lor de lumină  și umbră: „După 50 de ani de la versul lui Mazilescu («Eu de sus de pe deal nu știu cum privii pentru totdeauna), ceea ce vede un nou poet nu mai este deloc  pentru totdeauna», intră în registrul banalității asumate, semn că s-a schimbat ceva nu doar în poezie, ci și în modul de a percepe eternitatea…” (Radu Nițescu – regie și viață adevărată, vol. II, p. 289). Sigur că selecția autorilor este capricioasă. Dar să nu uităm că Nicolae Coande este în primul rând poet, și nu unul oarecare. Munca sa a fost ghidată de autonomia estetică, cea care de la Kant purcede și, potrivit ei, valorile estetice trebuie considerate în sine, despărțite de orice implicații sociale, etice, ori psihologice. Manualul Vânătorului de Poeți mi se pare o revelație.