Fata Măriuței

Este trecut de zece dimineața. Măriuța deschide ochii.

– Dați-mi o cană cu apă, vă rog! Apă rece, mi-e sete!

Cineva îi aduce repede o cană cu apă. Bea cu nesaț până la ultima picătură… Abia acum o vede pe micuță dormind lângă ea. Își amintește. Născuse. Copilul ei, fetița ei… „E tot urâtă! Măcar de-ar fi fost frumoasă aș mai fi uitat de chinuri”, gândește.

Copilul începe să plângă încet, ca și cum nu ar vrea să-și deranjeze mama, prea tristă deja, din pricina sosirii ei pe lume.

Poate îi este foame? Își apropie sânul de gura fetiței. Da, parcă ar vrea… sau… nu… Nu! Fetița ei nu acceptă să mănânce. Parcă nu ar dori să trăiască. Măriuței începe să-i fie teamă. Și dacă o să moară? Nici măcar nu o înregistraseră. Moașa îi spusese să mai aștepte o zi, două, că, cine știe? Se uită din nou la mâna de carne de lângă ea și i se face milă. Nu, nu a vrut-o, dar acum, că o are, este a ei. „Voi avea cine să aibă grijă și de mine la bătrânețe”, gândește Măriuța privindu-și copilul abia născut. Și nici nu i se mai pare chiar așa de urâtă. Și nici capul nu îi mai este așa de pătrat, ca atunci când o născuse. O să încerc imposibilul, își spune. O să am grijă de ea, să crească mare și sănătoasă. Nimeni nu trebuie să știe că nu și-a dorit-o. O să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Fetița ei, acum atât de mică și firavă, o să crească mare și o să aibă grijă de ea când va fi bătrână.

*

Măriuța nu își dorise niciodată copii, dar în România vremurilor de atunci, în care președintele țării era un paranoic semianalfabet, care se credea Dumnezeu, avortul era interzis prin lege. Multe femei ajunseseră la închisoare, unde erau bătute crunt pentru a fi obligate să mărturisească numele persoanei care le ajutase să scape de o sarcină pe care nu și-o doriseră, fie pentru că în acei ani era foarte greu să crești un copil, nu găseai de niciunele, iar ce se mai găsea, era raționalizat, fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, cuplul, sau unul dintre soți, ca în cazul Măriuței, nu voia copii. Stelică, însă, și-a dorit foarte mult, mai ales că reușise în câțiva ani, împreună cu Măriuța, să facă din căsuța amărâtă, o casă mare și frumoasă, din care nu mai lipseau căldura și lumina, dar purta în continuare povara unei iubiri neîmpărtășite.

Atunci, în anii ’60, nu erau prea multe spitale, majoritatea femeilor, mai ales cele de la țară, nășteau acasă, moșite de o femeie mai în vârstă, pricepută la asta. Și, desigur, asistată îndeaproape de nelipsitele babe din sat, care știau cel mai bine ce trebuia făcut. Apă caldă, niște cârpe curate și cam atât. Mai multe nici nu aveau de unde să ia. Dacă femeia care urma să nască avea noroc ca totul să decurgă bine, era perfect, dacă nu… Mureau multe femei și copii în timpul nașterii. Abia atunci interveneau autoritățile. Se făceau anchete peste anchete, și nu pentru că ar fi contat viața cuiva, a mamei sau a copilului, sau a amândurora, ci pentru a se afla cine este de vină pentru că s-a întâmplat asta. Întotdeauna trebuia să fie cineva vinovat și să plătească.

Era dimineață când pe Măriuța au apucat-o durerile facerii. Stelică, soțul ei, a mers după moașa din sat. Soacra Măriuței, Mama Lina, cu moașa și cu încă vreo trei vecine bătrâne, au intrat în camera unde urma să vină pe lume copilul. Stelică își făcea de lucru prin curte. Își dorise tare mult acest copil, iar apropierea momentului în care avea să îl vadă și să îl țină în brațe îi accentua starea de agitație.

Așteptând declanșarea nașterii, femeile povesteau tot felul de întâmplări, glumeau, bârfeau, râdeau, ca să treacă timpul mai ușor. Erau cazuri în care se aștepta și douăzeci și patru de ore. Erau cu ochii pe femeia care urma să nască și se văita din ce în ce mai tare și mai des, îi mai umezeau buzele crăpate de suferință sau mușcate de durere, mai beau și ele câte o gură de vin sau țuică, după preferință, și mai mâncau o gogoașă sau ce le mai punea gazda pe masă.

Copilul Măriuței se încăpățâna să rămână în pântecele mamei, de parcă ar fi știut că viața de afară nu va fi nici pe departe ușoară și frumoasă.

Era tare subțirică Măriuța. Femeile se gândeau că, poate, copilul este prea mare și de aceea nu poate ieși. Cine știe? Contracțiile erau din ce în ce mai dese. Țipa cât o țineau puterile. Trecuseră peste douăsprezece ore de când se chinuia să nască. Și câte nu-i trecuseră prin minte în tot acest timp… Se gândise la vremea de afară, la mâncarea bună și caldă de pe plită, la florile din curte și la numele copilului care trebuia să apară din minut în minut. „Și dacă o fi băiat?” Parcă ar fi vrut băiat doar ca să nu sufere ca ea. Atât. Doar pentru asta. Dar, de fapt, ar fi vrut tare mult să fie fată. Nu știa prea bine nici de ce își dorea fată, dar auzise ea că ar fi bine să ai o fată, că fata îți va fi sprijin la bătrânețe. „Ce-o fi, numai să vină odată, că nu mai pot!”

Știa că dacă va trăi și va naște, nu va mai face niciodată copii. Niciodată! Îi ajunge unul. Poate va fi un copil bun. Dar mai întâi să-l nască.

Moașa și celelalte femei începuseră să se uite una la cealaltă cu teamă. Nu mai știau ce să-i facă. Și mama și copilul erau în pericol. Apa se rupsese de câteva ore, iar copilul nu reușea să iasă. Ceva nu era în regulă. Măriuța era roșie toată și sudoarea îi șiroia pe față. Și nu mai avea aer, nu mai putea respira. Și toată lumea aceea în jurul ei…

Auzea strigătele moașei, care o îndemna să împingă, să nu se lase. Se vedea copilul. „Hai Măriuța, împinge, fata mamii, hai, mai e puțin!” Copilul nu ieșea cu capul, ci cu dosul, de aceea nu reușea să iasă. Ajutată de moașă, cu ultimele puteri, se forță urlând de durere. Apăru fundulețul copilului. „Este fată, Măriuțo, este fată!”. Vestea că este fată o făcu să mai uite de durere și îi dădu putere. În sfârșit, născu!

Dar ceva nu era în regulă. Fetița nu scotea niciun sunet. Doamne, o fi murit, s-a gândit Măriuța. Moașa începu să o maseze cu cârpe curate, să o bată ușor pe spate ținând-o de piciorușe cu capul în jos și să strige: „Uite, te așteaptă aici mamă-ta!” O mână de carne moale și vânătă care nu voia să dea semne de viață. Nu avea mai mult de un kilogram și jumătate. Era tare mică și avea capul ușor pătrat, plin de păr negru. „Doamne, ce urâtă e!” și-a spus Măriuța în sinea ei… Și poate că moașa ar fi gândit la fel, dacă nu ar fi asistat la numeroase nașteri de copii urâți care, pe măsură ce creșteau, se transformau în adevărați îngeri.

*

Stelică intră în cameră, chemat de mama lui. I se păruseră o veșnicie orele în care așteptase să vină copilul. Vaietele Măriuței îi rupseseră sufetul. Plânsese ca un copil, astupându-și urechile cu palmele lui mari.

Se apropie de Măriuța, dar nu îndrăznește s-o atingă, deși tare ar fi vrut să o mângâie. Știe, însă, că ei nu îi plăcea să fie mângâiată și se abține. „Doamne, dă-i viață puiului meu! Dă-i viață, te rog!”, rostește încet, ca pentru sine, privindu-și fetița cu duioșie și îngrijorare.

Fetița tușește ușor, apoi începe să plângă cât poate de tare. „Am salvat-oooo!!!”, strigă moașa fericită. „Strânge-o în brațe, Măriuță, ea va fi sprijinul tău”, spuse, punându-i copilul pe braț.

Stelică e fericit. Are o fetiță. Și e tare frumoasă, așa o vede el. Înainte de a pleca, moașa le recomandă părinților să nu înregistreze copilul imediat, să aștepte câteva zile pentru a fi siguri că fetița va trăi.

Ceasul arată miezul nopții. Măriuța, sleită de puteri, de-abia mai respiră, nu mai poate articula vreun cuvânt. Cade într-un somn adânc.

*

Așa veni pe lume Eliana, singurul copil al unei familii de țărani din Bărăgan, a cărei viață avea să fie de poveste.

*

Măriuța fusese ea însăși un copil, când ai ei au dat-o după Stelică. Avea doar cincisprezece ani. Un copil fără copilărie, căruia i se sortise să se nască adult. Nu avusese timp să-și trăiască copilăria, să învețe să se joace. Avea doar cinci ani când mama ei murise. Mama ei frumoasă, bună și harnică murise. De dalac, sau buba neagră, cum i se spunea în popor. O boală pe care o luase de la oile din gospodărie și pe care o tratase empiric, fără să meargă la doctor.

Măriuța și sora ei, Ileana, de doar trei ani, pentru care „moartea” nu era decât unul dintre cuvintele pe care nu le înțelegeau, așa cum nu înțelegeau nici de ce mama lor, frumos îmbrăcată, încadrată de multe flori, dormea întruna întinsă pe masă și nici de ce erau atât de mulți oameni în casa lor, care le mângâiau și plângeau. Priveau derutate totul ca și cum nimic din tot ce vedeau nu avea legătură cu ele.

Li se spusese că nu-și vor mai vedea mama niciodată. Nici asta nu înțeleseseră ce înseamnă, dar curând simțiseră cum este, să nu îți mai vezi vreodată mama. Micuțele mergeau deseori în grădină, se îmbrățișau și plângeau, ascunzându-și suferința de ochii bunicii materne, care avea grijă de ele și le-ar fi certat dacă le-ar fi văzut plângând. Nu putea să le vadă plângând. I se rupea sufletul. Erau prea mici pentru o suferință atât de mare. Femeia, văduvă de război, își crescuse cu mare greutate fiica, iar acum rămăsese fără ea. Odată cu moartea Ioanei, se dusese totul. Nimic nu mai avea sens, viața ei nu mai însemna nimic. Trăia doar pentru că nepoatele ei aveau nevoie de ea.

Tatăl, un bărbat dur și impunător prin statură, era magazioner la colectiv, cum i se spunea cooperativei agricole de producție. Era un om destupat la minte, harnic și chibzuit, dar după moartea nevestei devenise destul de ursuz. Cu toate astea, uneori, seara, după ce venea de la muncă, își lua fetițele lângă el, le privea ca și cum ar fi vrut să descopere în trăsăturile lor părticele din femeia lui, care îi fusese tare dragă și a cărei lipsă o simțea din ce în ce mai pregnant, le mângâia pe creștet, le îmbrățișa și le ducea la culcare.

După doar câteva luni, mama Ioanei, bunica fetițelor, a suferit un accident vascular cerebral care i-a fost fatal. Durerea produsă de moartea Ioanei, singura ei fiică, a fost greu de suportat și, astfel, biata femeie a murit lăsând în urmă multă suferință și două orfane prea mult încercate pentru vârsta pe care o aveau.

I-a fost tare greu lui Ilie. Soacra lui nu avea grijă doar de fetițe, ci de toată gospodăria. Nu avea pe nimeni. Nici părinți și nici frați, așa că, pentru ajutor, era nevoit să apeleze la rude și la vecine. Dar era greu.

La mai puțin de un an de la moartea Ioanei, Ilie s-a recăsătorit și astfel, le-a adus celor două copile o altă mamă. O mamă vitregă. Cam la fel ca și el. Dură și țeapănă. O țărancă fâșneață, bună de gură, dar și de muncă. Lucra și ea în CAP, la sectorul zootehnic. Asta până s-a măritat cu Ilie. Trebuia să grijească cineva de gospodărie și de fetițe, așa că Ilie nu a mai lăsat-o la muncă. Caterina, așa o chema pe noua nevastă a lui Ilie, nu mai fusese măritată. Avea 23 de ani. Ilie, 31.

Nu a fost bună cu fetele. Le-a crescut cum s-a putut, le-a pus la muncă de mici și le-a lăsat la școală doar cât să învețe să scrie și să citească. Nu le iubea nimeni pe cele două orfane. Chiar și tatăl lor, care le mai lua în brațe uneori, sau le mai mângâia, a încetat să o mai facă după ce nevasta i-a dăruit, și ea, o fetiță. Pe care o iubeau amândoi ca pe ochii din cap. Bietele orfane, erau ca două slujnice care munceau de dimineața până seara. Și, astfel, timpul trecea fără ca ele să simtă ce înseamnă grija și dragostea părintească.

S-au lepădat repede de ele, măritându-le cu bărbați mai în vârstă, fără să le dea zestrea care li s-ar fi cuvenit. Doar câte o palmă de pământ le-au dat, cât să aibă pe ce-și construi o casă. Nici una dintre ele nu a fost mireasă, le-a dat fără nuntă. Doar le-a dat și gata.

*

Măriuța avea 15 ani, iar Stelică, bărbatul care îi devenise soț, era mai „bătrân” cu opt ani. Avea 23 de ani. O iubea mult pe fata asta necăjită, harnică și frumoasă. Era ca un spiriduș, iar lui îi plăcea asta. Îi știa povestea și voia să îi ofere el tot ce îi lipsise. Dragoste, afecțiune, bunătate și siguranța zilei de mâine. Știa că poate face asta, așa că atunci când mama lui i-a spus că fata este de măritat, nu a stat o clipă pe gânduri. S-a dus și a cerut-o.

Nu îl cunoștea pe Stelică, nu îl văzuse niciodată. În afară de băieții din vecini, pe care îi vedea uneori prin curțile lor sau pe uliță, nu cunoștea niciun băiat. Pentru că atunci când era mică nu se jucase niciodată, ca alți copii, pe uliță, iar după ce crescuse, nu fusese niciodată la horă, așa cum mergeau fetele de vârsta ei, însoțite de mamele lor. Nici nu se gândise până la vârsta asta că ar putea fi nevastă. Așa că, atunci când tatăl i-a spus că a venit timpul să se mărite, l-a privit fără să scoată un cuvânt și a fugit în grădină. S-a așezat pe iarbă și a plâns. Nici ea nu știa de ce. Poate doar pentru faptul că va trebui să plece de lângă sora ei, sau poate îi era frică de ce avea să urmeze. Nu știa. Nu știa ce înseamnă să fie nevastă. Nu își dorise să fie nevastă, dar va fi. Asta era. Își acceptă destinul fără să întrebe măcar cine îi va fi bărbat. Oricum, nu îi păsa.

Începu să-și strângă puținele lucruri pe care le avea. Era ziua în care avea să devină nevasta lui Stelică, așa cum îi spuse tatăl ei în urmă cu o zi.

Stelică a venit, a luat-o și a dus-o la casa mamei lui, unde trebuia să locuiască până reușeau să își construiască propria casă, firesc, pentru că așa trebuia să fie, fără nimic special.

Era bun cu ea și se purta frumos, în ciuda faptului că ea era foarte rece și nu îi arăta niciun pic de afecțiune. Știa că nu îl iubește, dar se mulțumea cu faptul că putea să o iubească el și spera că, într-o zi, Măriuța îi va împărtăși dragostea.

Era cel mai mare dintre cei trei fii pe care îi avea Mama Lina. Așa i se spunea în sat, din respect pentru hărnicia, bunătatea și sacrificiile făcute pentru copiii săi: Mama Lina.

Mică de statură, slăbuță și cu niște ochi albaștri care te pătrundeau până în adâncul sufletului, era pâinea lui Dumnezeu, cum se zice. Văduvă de război, rămăsese cu șase copii, atunci când îi murise bărbatul. Trei fete și trei băieți. Era tânără, iar copiii mici. Tuberculoza i-a ucis cele trei fete. A rămas cu băieții, pe care i-a crescut cu drag și cu frică de Dumnezeu. Muncea la câmp, în cooperativa agricolă de producție, cât era ziulica de lungă, ca să le asigure băieților ei strictul necesar și să îi țină în școli. Voia ca ei să învețe, să aibă o meserie, să nu muncească la colectiv asemenea ei. Și reușise. Toți trei aveau o meserie, nici unul nu rămăsese la sapă. Stelică era tractorist la Întreprinderea Agricolă de Stat din sat, Ghiță era milițian într-un oraș situat la vreo 50 de km de sat, iar cel mai mic dintre frați, Nicu, era maistru într-o fabrică din București. Băieții își respectau mama și nu îi ieșiseră vreodată din cuvânt. O știa pe fată, îi știa familia, dar mai ales știa cât a fost de necăjită. De cum a auzit din sat că Ilie vrea să-și mărite fata, s-a și gândit că ar fi nevasta potrivită pentru Stelică al ei și noră bună pentru ea. Tare bucuroasă a fost când a văzut-o în casa ei. Nu a trecut mult timp până când între ele s-a creat o legătură cu totul specială. Pentru tânăra femeie, Lina era mama de care avusese și avea așa de mare nevoie, iar pentru Mama Lina, Măriuța era întruchiparea fiecăreia dintre fiicele pierdute. Toată dragostea și dorul de ele se revărsa acum asupra ei.

Așa au trecut trei ani, urma să se însoare și al doilea băiat, iar Stelică voia să aibă casa lui, să își ia nevasta și să plece la casa lui.

Mama Lina le-a dat o bucată de pământ și i-a ajutat să își ridice propria lor casă. Au făcut o căsuță amărâtă, din chirpici. O odaie și o sală. Fără lumină, fără apă, fără dragoste, cum spunea Măriuța deseori, când vorbea despre începuturi.

Mama Lina nu a intervenit în vreun fel, niciodată, în viața băieților ei. Le-a respectat opțiunile și s-a purtat frumos cu fiecare dintre nurorile ei, dar Măriuța i-a fost întotdeauna cea mai dragă. Nici celorlalte două, după ce i-au devenit nurori, nu le-a fost soacră, le-a fost mamă bună, înțelegătoare și mereu dornică să fie de folos. I-a ajutat pe fiecare cât și cu ce a putut.

Vestea că va fi bunică, după aproape zece ani de așteptare, o făcuse tare fericită, așa că, atunci când i s-a născut prima nepoată, toată lumea a fost a ei. Nu s-a mișcat de lângă Măriuța din momentul în care au început durerile facerii și până a născut. Aproape 13 ore. Se rugase atât de mult să aibă o nepoată! Și da, era o fetiță. De cum a venit pe lume i-a spus: „Bine-ai venit, Liliacul meu!” Era floarea ei preferată și acum grădina îi era plină de parfumul liliacului înflorit. Așa avea să rămână Eliana pentru „mamaia” sa, care a iubit-o toată viața, cum numai o bunică poate iubi: „Liliacul meu”!

*

Anii treceau și cu bune și cu rele. Măriuța se angajase ajutor de bucătar la IAS, unde Stelică lucra ca tractorist. În câțiva ani, viața lor se schimbase radical. Câștigau bine amândoi. Casa lor sărăcăcioasă se transformase într-o casă mare și frumoasă, cu mai multe camere, mobilate toate, aveau și curent electric, și radio…, aveau de toate, mai puțin dragoste. Dragostea care a lipsit de la început. Din păcate, deși trecuseră mulți ani de când erau împreună, iar Măriuța nu mai era un copil, nu se schimbase nimic. Și așa avea să fie până la sfârșit. Stelică suferise mult, însă odată cu trecerea timpului se obișnuise cu ideea și acceptase situația ca atare. Suferința nu îi alterase sentimentele față de Măriuța lui. O iubea ca la început sau, poate, chiar mai mult. I-o dăruise pe Eliana, iar asta însemna foarte mult pentru el. Din ziua în care fetița venise pe lume, viața lui searbădă, fără nicio bucurie, căpătă sens. Fiecare gângurit și zâmbet alungau platitudinea care pusese stăpânire pe existența lui. Fetița devenise universul lui, sensul lui de a trăi. Faptul că Măriuța nu îl iubea nu mai durea acum la fel de tare.

Eliana creștea frumos, mai mult pe la Mama Lina decât acasă la ea, unde Măriuța o pedepsea și pentru ce nu făcea. De cele mai multe ori, o bătea fără niciun motiv aparent. Și, mereu, când era supărată, îi spunea fetei cu răutate: „Mulțumește-i Președintelui țării, că de nu era el, tu n-ai fi existat”, referindu-se, desigur, la decretul privind ilegalitatea întreruperii sarcinii. Nu înțelegea copilul ce voia să spună maică-sa, dar era deja convinsă, încă de când era foarte mică, că mama ei nu o iubește. Și nu era deloc așa. Mama ei o iubea, dar în felul său. Un fel ciudat, rezultat al faptului că nu avusese parte de dragoste din copilărie. Nimeni nu o făcuse să se simtă iubită, nu o învățase să iubească. Nu avea de unde să știe, biata femeie, cum se poate gestiona, cum se poate transmite sentimentul respectiv, așa încât iubea cum simțea și cum putea. Conștientiza, totuși, că greșește, că nu este firesc să se poarte astfel, dar nu putea schimba nimic. Regreta momentele de agresivitate, dar degeaba. O lua mereu și mereu de la capăt.

Odată, Eliana, care era încă mică, avea vreo șase-șapte ani, a întrebat-o:

– De ce mă bați mereu, mamă? Și când greșesc și când nu greșesc, tu mă bați. De ce, mamă?

Măriuța a privit-o cu tristețe și i-a răspuns:

– Nu știu de ce te bat. Îmi vin așa, niște nervi și simt nevoia să mi-i descarc pe tine, nu știu de ce. Asta i-a fost explicația, singura explicație. Și ce explicație să-i dea copilei, când ea însăși nu își putea explica de ce se manifestă astfel.

O duruse întrebarea fetiței. O iubea mult și era în stare de orice pentru ea. Și poate că se purta astfel și din cauza neputinței, a incapacității de a-i arăta cât de mult o iubește. Își ura handicapul, se ura pentru că nu putea fi altfel, dar nimeni nu trebuia să știe asta.

Încerca să compenseze incapacitatea de a-și manifesta fățiș sentimentele, prin tot felul de alte lucruri. Cumpărându-i jucării și hăinuțe frumoase, pe care puțini copii le aveau în acel timp. Mai târziu, când a început să meargă la școală, ghiozdanele ei erau cele mai frumoase, îmbrăcămintea ei era cea mai frumoasă. Biata femeie nu știa că bunurile materiale nu vor putea înlocui niciodată lipsa de afecțiune sau de manifestare a afecțiunii.

Eliana, deși adorată de toți ai ei, tânjea după iubirea mamei sale. Tata, Mama Lina și unchii o iubeau cu asupra de măsură și o răsfățau, făcându-i toate poftele. Era universul tatălui ei, a cărui bunătate, putere de înțelegere și corectitudine depășeau obișnuitul, iar el era întruchiparea perfecțiunii, modelul ei, și îl iubea mai mult decât pe oricine altcineva.

Ar fi putut fi un copil fericit, dacă agresivitatea și comportamentul mamei nu ar fi atârnat ca o piatră de moară în formarea și dezvoltarea ei emoțională. Încă de pe la trei ani, dezvoltase un sentiment de vinovăție care i-a marcat întreaga viață. Întotdeauna a fost convinsă că nu este suficient de bună să merite dragostea mamei.

(*Fragment din romanul cu același titlu, aflat în lucru)