Fata Măriuței

Măriuţa deschise ochii.

• Daţi-mi o cană cu apă! Apă rece, vă rog, mi-e sete!
  Cineva îi aduse repede o cană cu apă şi ea bău cu nesaţ până la ultima picătură… Abia apoi văzu că, lângă ea, dormea micuţa. Îşi aminti. Născuse. Copilul ei, fetiţa ei… O privi! „E tot urâtă! Măcar de-ar fi fost frumoasă aş mai fi uitat de chinuri”, gândi ea.
  Copilul începu să plângă încet, ca şi cum ar fi durut-o gândurile mamei, ca şi cum s-ar fi temut să-şi supere mama, prea tristă, deja, pentru venirea ei pe lume.
  „Poate că îi este foame”, se gândi. Trecuseră câteva ore de când venise pe lume. Îşi apropie sânul de guriţa fetiţei, dar aceasta nu primi sânul mamei. Nu! Fetiţa nu voia să mănânce. Măriuţei începu să-i fie frică. Se uită din nou la pruncul de lângă ea şi i se făcu milă. Dar dacă o să moară? „Nu, nu am vrut-o, dar acum, că o am, e a mea. E fetiţa mea. Şi dacă mă uit mai bine, nu mi se mai pare aşa de urâtă. Nici capul nu-i mai este deformat, ca atunci când am născut-o. Voi face tot ce pot să nu-i lipsească nimic. O să am grijă să crească mare şi sănătoasă. Acum nu este frumoasă, dar sigur o să fie când va creşte. O să fie frumoasă şi o să aibă cel mai frumos nume din sat”.
  Nimeni nu trebuia să ştie că nu şi-o dorise. Fetiţa ei, acum atât de mică şi plăpândă, o să crească mare şi o să aibă grijă de ea când va fi bătrână. Îi va pune numele Eliana. Hotărâse asta cu mai bine de un an în urmă, când la IAS venise, într-un schimb de experienţă, o delegaţie din Grecia.
  Erau trei bărbaţi şi o femeie. Când aceştia veniseră la masă şi Măriuţa, care era ajutor de bucătar, le servise mâncarea, auzi numele femeii. I se păru a fi cel mai frumos nume pe care îl auzise vreodată. Eliana! Doamne, ce nume frumos, îşi spuse! Dacă voi avea vreodată o fată, Eliana o va chema. Cu acest gând îşi strigă bărbatul, care trebăluia pe-afară. Geamul de la odaia în care era Măriuţa cu fetiţa era deschis. Teodor o auzi, lăsă din mână săpăliga la care tocmai bătuse o pană şi veni. „Auzi, pe fata noastră o s-o cheme Eliana. Mâine dimineaţă să te duci neapărat la primărie să o înregistrezi”.
  Pentru Teodor nu conta numele. Voia doar ca fata lui să trăiască. Îi spuse Măriuţei că va face precum spune ea şi plecă la treburile lui. Era tare îngrijorat. Fetiţa lui nu mânca aproape deloc. Trăgea de două-trei ori din sân şi adormea. Şi era atât de firavă…
  Trecuseră câteva zile de când născuse, şi Măriuţa încerca să se obişnuiască cu statutul de mamă. Era tot timpul cu ochii pe copil. Cu fiecare zi care trecea, fetiţa devenea averea ei cea mai de preţ. Acum avea ceva al ei, ceva care depindea de ea. Ceva de care ea depindea.
  Coana moaşă, aşa cum i se spunea în sat, veni din nou să vadă copilul, să se asigure că este bine. O privi pe micuţă şi spuse:
• O să fac din tine un copil sănătos şi frumos! Aşa, ca să mă ţii minte!
• Aşa, doamna doctoră! Vă rog din suflet să o faceţi bine!
• Nu sunt doctoră, Măriuţă! Sunt doar o amărâtă de moaşă, ţi-am mai spus… Dar dacă mă asculţi şi faci ce îţi spun, o să vezi că totul o să fie bine.
  Măriuţa plecă ochii în pământ a neputinţă şi a rugăciune, şi îngăimă cu teamă, dar şi cu speranţă… „aşa să dea Dumnezeu!”
  Era credincioasă, chiar dacă nu se prea ducea la biserică. Nu îi plăcea să meargă pentru că avea impresia că atunci când intră în biserică, femeile se uită la ea şi îşi dau coate1. Nu mergea la biserică, dar se ruga la Dumnezeu pentru orice şi nu se culca până nu se închina şi nu spunea o rugăciune. Uneori, chema preotul pentru sfinţirea casei. Era un adevărat ritual pregătirea pentru acest eveniment. Făcea curăţenie în toată casa, apoi punea pe masă un castron cu apă neîncepută, tămâie şi lumânări. Cât timp citea preotul, era linişte desăvârşită, iar Măriuţa era pătrunsă de rugă şi evlavie în toată fiinţa ei. Dumnezeu o asculta întotdeauna. Aşa îşi învăţase şi copila mai târziu. Că nu trebuie să mergi la biserică mereu ca să te asculte Dumnezeu; important este să Îl ai tot timpul în suflet, să Îl simţi mereu lângă tine.
  Se ruga tot timpul pentru fetiţa ei. În fiecare seară îi spunea Tatăl nostru, ca nu cumva să adoarmă fata cu deochiul pe ea. O ocrotea zi şi noapte cu ruga şi gândul ei.
  *
  Măriuţa nu îşi dorise niciodată copii, dar în România vremurilor de atunci, în care preşedinte era un paranoic semianalfabet care se credea Dumnezeu2, avortul era interzis prin lege. Multe femei ajunseseră la închisoare, unde erau bătute crunt pentru a divulga numele celui/celei care le ajutaseră să scape de copil. Sau, şi mai rău, muriseră încercând prin tot felul de metode empirice să scape de o sarcină pe care nu şi-au dorit-o. Fie pentru că în acei ani era foarte greu să creşti un copil, din cauză că nu se găseau de niciunele, sau dacă şi când se găseau, erau din cele raţionalizate, fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, cuplul, sau unul dintre soţi, nu voia să aibă copii.
  Măriuţa a fost disperată când şi-a dat seama că este gravidă. Voia să scape de copil, dar riscul era prea mare. I-a fost frică. Un timp, nu a spus nimic nimănui sperând că, dacă va munci exagerat de mult şi va ridica lucruri foarte grele, va pierde sarcina şi nimeni nu va afla. Dar nu s-a întâmplat asta şi burtica a început să crească. Abia când sarcina a devenit evidentă, i-a spus, mai întâi, mamei Lina şi apoi soţului ei. Pe cât erau ei de bucuroşi la aflarea veştii, pe atât de supărată era Măriuţa.
  Atât mama Lina, cât şi Teodor, îşi doriseră foarte mult ca în familia lor să se nască măcar doi sau trei copii, dar ori de câte ori deschideau discuţia, se loveau ca de un zid de refuzul Măriuţei, care nici nu voia să audă de asta. De altfel, le interzisese, cu mulţi ani în urmă, să mai deschidă acest subiect.
  Pentru Teodor, ziua în care a aflat că va deveni tată, a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui alături de Măriuţa. Totul a început să capete sens. Locul nemulţumirii cauzate de iubirea neîmpărtăşită, al sentimentului inutilităţii muncii şi agoniselii lui, pentru că nu de puţine ori se gândise la faptul că munceşte şi adună fără niciun rost, pentru nimeni, era luat acum de entuziasmul generat de gândul că nu mai era mult şi se va naşte copilul. Copilul lui! Cât de mult şi-l dorise!
  Ştia că îi va oferi totul copilului său.
  Faptul că va deveni tată îi dădea o cu totul altă perspectivă asupra viitorului. Îndrăznise să se gândească şi să spere că naşterea copilului şi apariţia instinctului matern, o vor face pe Măriuţa mai caldă, mai sensibilă. Că o să-l poată privi altfel şi, poate, chiar îl va iubi.
  *
  Atunci, în anii ’60, nu erau prea multe spitale, marea majoritate a femeilor, mai ales cele de la ţară, năşteau acasă, moşite de o femeie mai în vârstă care se pricepea la asta. Şi, desigur, asistată îndeaproape de nelipsitele babe din sat care ştiau cel mai bine ce trebuia făcut. Apă caldă, nişte cârpe curate şi cam atât. Mai multe nici nu aveau de unde să ia. Dacă aceea care urma să nască avea noroc ca totul să decurgă bine, era perfect, dacă nu… Mureau multe femei şi mulţi copii la naştere. Abia atunci interveneau autorităţile. Se făceau anchete peste anchete, şi nu pentru că ar fi contat viaţa cuiva, a mamei sau a copilului, sau a amândurora, ci pentru a se afla cine este de vină pentru că s-a întâmplat aşa. Întotdeauna trebuia să fie cineva de vină şi să plătească.
  Era dimineaţă când pe Măriuţa au apucat-o durerile facerii. Teodor, soţul ei, a mers după moaşa din sat. Soacra Măriuţei, mama Lina, cu moaşa şi cu încă vreo trei vecine bătrâne, au intrat în camera în care urma să vină pe lume copilul. Teodor îşi făcea de lucru prin curte. Îşi dorise tare mult acest copil, de-abia aştepta să-l vadă.

Fragment din romanul „Fata Măriuței” de Doina Ira-Tăutan, apărut la Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2023.

Note:
1 Îşi dau coate = a se atinge cu cotul pentru a(-şi) atrage atenţia, a-şi face semne.
2 Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918 – d. 25 decembrie 1989) a fost un dictator român, secretar general al Partidului Comunist Român, şeful de stat al Republicii Socialiste România, din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită la 22 decembrie 1989.