Articole

Familia tradițională și legile ei

Familia este, așa după cum spune o vorbă devenită folclor, „aceea care rămâne lângă tine când toată lumea pleacă”. Familia este un loc în care ne întoarcem mereu și găsim pace și împăcare. În lumea satului, familia însemna atât un dar, cât și un dat divin, deoarece Mântuitorul nostru a sfințit nunta dintre un bărbat și o femeie prin participarea la evenimentul din Cana Galileii, unde a făcut primul miracol, preschimbând apa în vin. Prezența Lui acolo înseamnă binecuvântarea familiei. Iată de ce în conștiința sătenilor, familia trebuie ținută unită până la capăt, „până când moartea îi va despărți” și păstrată, în ciuda greutăților și uneori a neînțelegerilor de care era încercată. Se spune că un țăran bătrân a fost întrebat cum a rezistat familia lui unită atâția ani, iar răspunsul a fost genial: „Am rezistat pentru că am fost crescuți în credința că dacă un lucru se strică, trebuie să-l reparăm, nu să-l schimbăm!”

În satul nostru tradițional, când apăreau situații limită, când cei doi soți nu se înțelegeau, interveneau părinții, nașii, preotul și rudele, pentru a pune pace și „a-i înțelepți”, deoarece familia era privită cu mult respect de comunitate, iar preotul repeta mereu lecția de la amvon pentru ca responsabilitatea privind familia să fie bine înţeleasă și respectată așa cum credința creștină cerea.

Din documentele rămase peste vreme, din unele opere literare, inspirate din realitatea vremii, opere în care este evocat satul tradițional, reiese implicarea părinților și a bisericii în momentele delicate şi hotărâtoare din viaţa familiei şi implicit a satului. Așa, bunăoară, momentul constituirii unei noi familii era tratat cu cea mai mare responsabilitate: mergeau părinții cu tinerii împreună la biserică, pentru ca părintele spiritual al satului să le dea consimțământul. Înainte de actul cununiei, tinerii aveau câteva întâlniri cu preotul satului, uneori separat, alteori împreună, unde li se dădeau lecții de conviețuire morală împreună și unde erau „testați” dacă sunt vrednici să-și întemeieze o familie. Totul era privit cu foarte mare seriozitate, deoarece comunitatea devenea cu atât mai puternică cu cât fiecare familie nou constituită devenea acea parte a ei: bine întemeiată, bine închegată, trainică, trăind în normele morale ale bunilor creștini. Motivul pentru care se simțeau responsabili era că aveau conștiința că o familie creștină trebuie să trăiască în pace, liniște și armonie și în această atmosferă să-și crească și să-și educe pruncii.

Divorțurile erau inexistente. Se auzea doar că la oraș, sau cine știe pe unde, doi tineri căsătoriți au divorțat. Acest lucru era de mare mirare și considerat mare păcat. Trebuiau neapărat făcute Liturghii și ținute posturi pentru ca Dumnezeu să se îndure să dezlege, ceea ce „a legat în ceruri” prin cununie și ceea ce omul nu trebuie și nu are puterea să despartă. A nu ține seama de valoarea familiei era considerat a fi un păcat strigător la cer, iar cei care generau neînțelegerile nu prea mai aveau șansa să „vadă fața lui Dumnezeu”. Iată de ce era mereu reînnoită lecția în aproape fiecare predică de duminică sau de sărbători, iar această formă de ascultare, de educație în spiritul recunoașterii valorii familiei, se făcea pe tot parcursul vieţii. „Sigur că oamenii nu trăiau ca în biserică”, spun cei trecuți prin viață, dar echilibrul familial se păstra între niște limite și prin intervențiile satului, în toată complexitatea lui, familia încercată de ispite diferite își găsea echilibrul de care avea nevoie pentru a merge mai departe.

Adaptarea la viața de familie, de multe ori, se făcea greu, iar motivul ce năştea adesea supărări era intervenția, chiar dacă era cu intenții bune, a părinților, a soacrei, de cele mai multe ori („soacră, soacră, poamă acră/ de te-ai coace cât te-ai coace/ poamă dulce nu ti-i face”), ceea ce ducea la neînțelegeri soldate cu plecarea, părăsirea domiciliului de către soț sau soție.

„No, bine! Asta era numa de spăriet că doară nu să găta așe. Tătă lume știe că s-or împăca iară, că o mai lăsa și unu și altu dintr-a lui, ș-a hi bine. Fata, care era dusă de noră în casa feciorului, era cea care merje la mă-sa. Apoi o lăsau vro zi ori două, ca să hiarbă fiecare, și să-și ieie la socoteală unde o fost greșit, apoi merjeu după ie, ca după o mireasă: bărbatu ei, cu socru uări cu neamurile. Câteodată mai da o mână de ajutor și popa și să învoieu până la urmă ș-o aduceu acasă pă noră”. Întotdeauna aceste intervenții se încheiau cu reîntregirea familiei, iar copiii, dacă cei doi aveau și copii, însemnau un motiv în plus ca familia să reziste deoarece abandonarea copiilor era un păcat ce nu putea fi iertat nici în cer nici printre oameni. Prin urmare, familia devenea un bun al satului, ce întărea neamul, întărea cetatea, era spațiul în care își trăia rând pe rând fiecare povestea. Consimțământul părinților constituia un act foarte important și purta numele de „contract de bună învoire”. Acesta era în exemplar unic și era păstrat la biserică. În el era trecută averea cu care cei doi tineri își începeau viața de cuplu. Era trecută zestrea primită din partea fiecărei familii și era specificat faptul că părinții tinerilor erau de acord cu încheierea căsătoriei.

Erau și situații în care părinții nu se învoiau, mai ales dacă tinerii nu erau de același rang social, sau dacă vreunul era cunoscut ca fiind leneș și bețiv. În astfel de situații, uneori, dacă tinerii se iubeau, treceau peste voia părinților și, după un plan bine elaborat, „fugeau” împreună. Aici intervenea complicitatea unor prieteni sau a unor rude, care îi ascundeau câteva zile, spre disperarea părinților și spre condamnarea întregului sat.

„Când o fujit fata buctărului cu feciorul căprarului o fost tot minune, nu numa în sat ci și pă sate. Nu să vujeu defel, el era mai sărac și cam băutor iar ea era singură la părinți și ave avere. Da ei, prostănaca, nu i-o păsat, așe că o fujit. O fost ascunși vo săptămână în podul șurii la o casă din Agrij. Nici nu i-o cotat nime, că o vinit ei sânguri, câine-câinește, acasă. Când o ajuns în sat fata o împletit conci, că nu mai era fată, sireaca!”

Lelea Lionora lui Dirvaș continuă povestea: „Popa nu o vrut să-i cunune. Apoi după post și rugăciuni multe i-o cununat, da pă fată nu o lăsat să-și pună balțu pă cap, că balțu trebe să-l poarte numa fetele fecioare. O bată-le focu de vremuri, că amu nu ar mai trăbui să poarte nime balț, că tăte să mărită după ce s-o săturat de lume”.

 

Vocabular:

A hierbe – a fierbe

Merjeu – mergeau

A se vuji – a se potrivi

O fujit – a fugit

Buctăr – poștaș

A cota – a căuta

Conci – coc, împletitură de femeie măritată

Balț – voal și coroniță

Sireaca – săraca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.