Exercițiu de luciditate

Repetenta rebelă este volumul apărut la Editura Limes, în 2021, purtând semnătura Simonei Șerban, al cărei debut literar s-a înregistrat în revista „Convorbiri literare” în anul 2020. Orizontul de așteptare anticipat prin titlu este contrazis de versurile construite într-o tonalitate apăsătoare, într-un registru grav ce traduce pulsiuni interioare puternice.

Autoarea ne propune o meditație despre devenire, o ieșire de sub zodia lui Cronos prin cuvânt. Volumul, în întregul lui, se distinge prin ritmul cu note elegiace, prin amplitudinea construcției, unitar realizată. Poemul nu este doar articulație, nu este doar un act de limbaj, este pulsație și trăire la cote îngrijorătoare. Versul Simonei Șerban este o stare de urgență a unor frământări interioare accentuate de contextul exterior ce impune o alertă continuă și agasantă.

Repetenta rebelă este un op gândit, pe o axă paradigmatică, în jurul acelorași obsesii precum timpul, disoluția, claustrarea. Poetică a vibrațiilor, nadirul și zenitul se contopesc în profunzimile ființei: „ca o dronă/ te plimbi deasupra norilor/ te uiți la mine/ ca într-o fântână/ cuvintele unite de un sunet de toacă/ în trupul meu întunecat cu totul”. Trecerea inexorabilă a timpului marchează devenirea, care poate fi conservată prin actul creației. Însă, este recognoscibilă neliniștea izvorâtă din dorința perfecțiunii. Actul artistic este un vitriol care consumă, colmatizează. Poemul autoarei este un exercițiu al sincerității, al francheții, al confesiunii. Fiecare vers este o felie de existență, iar întregul se compune ca un document biografic cu imixtiuni lirice: „în chilia cu poeți/ mi-am încredințat/ copilul din mine/ mi-am torturat poemul/ vocalele de sub limbă/ au tresărit la fiecare virgulă// nu nu vă speriați/ cuvintele sunt simple pete/ de camuflaj/ lumânări aprinse/ un truc menit să conecteze/ îngerii dispăruți”.

Autoarea disecă realul cu rigoarea și precizia unui chirurg, dar și cu gravitatea artistului care observă declinul lumii în care trăiește. Universul pe care îl construiește atent este unul kantian, al stingerii, al stagnării: „când soarele se stinge/ ca o lumânare”. Principiul apolinic, al contemplației, al rațiunii contrastează cu principiul dionisiac, al dinamismului și al trăirii efervescente. Astfel, actul artistic este gândit în simbioză cu cel manufacturier. Covrigăreasa potolește foamea trecătorilor precum îmblânzește artistul foamea de cuvânt: „fac covrigi din răsăritul soarelui/ până se arcuiesc primele cuvinte/ în răcoarea dimineții// golul covrigilor îl umplu/ cu trupul despuiat de trecut/ și duminici desculțe/ libertăți șoptite/ în scop terapeutic/ pentru săracii de pe stradă/ o prăpastie născută pe marginea foamei/ suntem născuți într-o zodie cu formă de cerc/ pe trup ni se crestează un loc de odihnă/ ca o carte de rugăciuni”. Simona Șerban rostește cu ostentație adevăruri dureroase într-o notă solemnă. Chiar și ironia a fost extirpată și nu mai poate atenua dramatismul existențial: „îmi întreb viitorul/ dacă nu mai avem nevoie/ unii de alții// ni se spune că virusul ăsta perfid/ mușcă/ din plămâni/ livrează stări de angoasă/ la colțul blocului// în ceața dintre noi/ o dâră îngroșată de umilințe/ și câteva fire epice”. Poeta își construiește o hartă a existenței, fiecare poem sondează adâncul lumii care s-a îndepărtat de polul ei spiritual. Universul este un puzzle imperfect al devenirii dominat de tăcere și frică: „suntem un puzzle uman/ într-o epocă fără frontiere/ locuim un teritoriu al tăcerii/ și al fricii”.

Versurile se situează între prozaism, prin imaginile care deconstruiesc lumea contemporană și un intertextualism cu note interogative prin care se cultivă spectacolul artei: „ne repliem curiozitățile/ în lumini intermitente/ un mix al tropicelor lui Miller”; „de ce taci?// mă sufocă relația/ cu atât de puțin viitor/ clădită pe soluții de avarie/ (…)/ mi-am pierdut rugăciunea/ la jocurile de noroc”; „în mediaș/ cerul îți atinge pleoapele/ îți toarnă cu pipeta sonuri de minavet/ în sfântul Graal”; „admirația e un personaj care râde în hohote/ în mine locuiește pasărea Phoenix/ își manageriază în tihnă viitorul”.

Arhitectura cărții este variat articulată, de la notarea elementelor de real cu accente de jurnal personal: „dimineața covrigăreasa/ se desparte de vise/ cu noaptea în cap/ să potolească poftele trecătorilor”, la sondarea existenței prin cugetări în forme diferite: „înainte să fiu fericită/ nu mă spălam atât de des/ pe mâini/ nu îmi mascam buzele/ perfect conturate/ de globulele roșii/ condamnate azi/ la odihnă prematură”.

Simona Șerban pledează pentru o poezie care își extrage substanța din real, este o coborâre în agoră, un desen miniatural al devenirii. Soarta poemului, a cuvântului, a cărții este lamentabilă în societatea contemporană, destinul lor fiind amenințat de isteria erei digitale: „ne trăim viața prin gaura cheii/ cu respirația cenzurată/ pe tăișul unei himere/ de la o disperare la alta/ suntem umbre ale trecutului/ bântuind zone/ libere de dictatura digitală”. Alteritatea și pierderea identității se coagulează într-o rostire poetică gravă: „mă izbeam de tine în somn/ TU umbră fără identitate”. Autoarea pare a compune o dialectică a golului interior și exterior, ajustându-și necontenit vocea: „mă simt ca o repetentă rebelă/ (…)/ la urma urmei/ sunt o vagaboandă cuminte”.

Poemele străbătute de o viziune întunecată compun cartea Simonei Șerban, care este o construcție pe două înălțimi complementare, ambele dominate de neliniște și perspective escatologice.

Este apreciabilă onestitatea lirică a primului volum al autoarei, op pigmentat cu subtile irizări reflexive, care invită la meditație.