Vorbim mult despre nevoia apropierii și cunoașterii româno-maghiare sau maghiaro-române, dar se pare că se face prea puțin în această direcție. Ori dacă se spune, se scrie, se face ceva bun/pozitiv în acest sens, realizarea practică „rămâne în familie”, deoarece părțile comunică relativ puțin despre ce și cum. (Însă dacă e vorba de un scandal, de un puseu naționalist ori un caz de tensiune interetnică, atunci informația inițială este amplificată de-a binelea…) Un exemplu relativ recent: „Sub egida Secției de științe istorice și arheologie din cadrul Academiei Române, în perioada 26-29 octombrie 2022 s-au desfășurat la Arad lucrările Comisiei mixte de istorie româno-maghiare, de la a cărei înființare au trecut 50 de ani. Comisia mixtă de istorie româno-maghiară funcționează de o jumătate de secol în cadrul celor două Academii, din România și din Ungaria. Periodic (inițial anual și mai apoi bianual, în cele două țări sunt organizate conferințe tematice, agreate în prealabil de către ambele părți, sunt editate volume cu lucrările susținute în cadrul acestor reuniuni periodice, se fac schimburi de cărți și reviste științifice etc.” Fragment din Comunicatul de presă al Biroului de comunicare al Academiei Române din 1 noiembrie 2022.)
Să spună cineva dacă a auzit, ori a citit materiale/informații despre acest eveniment, sau dacă acest semicentenar a fost promovat adecvat în mod oficial… Tocmai acesta este motivul pentru care m-am gândit să atrag atenția asupra unei cărți publicate în anul 2021 la Budapesta, de către unul dintre participanții la sesiunea de la Arad: Miskolczy Ambrus, A román középkor időszerű kérdései. Régi-új viták és közelítések [Chestiuni actuale ale Evului Mediu românesc. Discuții vechi-noi și apropieri.] Profesorul Miskolczy, la sesiunea din Arad, a prezentat o prelegere despre istorici maghiari „romanologi” (specialiști care au avut realizări și publicații remarcabile în cercetarea istoriei românilor).
Autorul, academicianul Miskolczy Ambrus este un istoric maghiar de origine transilvăneană (născut la Târgu Mureș, în 1947). El este probabil cel mai important istoric specializat în istoria (și conviețuirea) comună româno-maghiară în prezent. Pe lângă altele este coautorul istoriei în trei volume a Transilvaniei, precum și autorul/redactorul mai multor lucrări, volume sau reviste care vizează tematica istoriei românești sau istoriei româno-maghiare. A fost șeful catedrei de Filologie Românească la ELTE (Universitatea „Eötvös Lóránd” din Budapesta), membru extern al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București, membru al Society for Romanian Studies din SUA. De asemenea, a fost o perioadă destul de lungă președinte (din partea maghiară) al comisiei mixte de istorie româno-maghiară, care funcţionează în cadrul schimburilor inter-academice dintre Academia Română şi Academia Maghiară de Ştiinţe. (În această calitate, profesorul Miskolczy a activat pentru atenuarea diferențelor semnificative de opinie, dintre viziunea maghiară și cea românească asupra istoriei și istoriografiei. A susținut proiecte de cercetare și publicații comune. Conform afirmației sale ar putea să-și imagineze chiar și un manual de istorie comună româno-maghiară…)
Miskolczy Ambrus afirmă în Introducerea cărții sale că: „Scrierea istoriei este o dezbatere veșnică, chiar și un fel de litigiu”. Această afirmație este valabilă mai ales în ceea ce privește istoria comună maghiaro-română sau româno-maghiară… În ciuda afirmației tocmai citate, una dintre preocupările preferate ale autorului nu este litigiul, ci demontarea miturilor. Putem afirma cu siguranță că Miskolczy Ambrus este un fel de „rudă spirituală” cu istoricul bucureștean Lucian Boia. (Despre Boia, compatrioții noștri vorbesc și scriu fie la superlativ, fie disprețuitor. În cazul profesorului Miskolczy, cu această a doua variantă nu m-am întâlnit în media din Ungaria…)
Pentru a scrie lucrarea de peste 600 de pagini, autorul a folosit o cantitate aproape incredibilă de surse bibliografice, lucrări generale, izvoare istorice scrise în diverse limbi. (Foarte multe sunt în limba română sau de autori români. De exemplu, Iorga are cel puțin 30 de titluri, dar și istoricii contemporani sunt evocați, citați etc. Și apropo de notele de subsol, are nu mai puțin de 2150 de trimiteri biografice…)
Din punct de vedere structural, lucrarea este împărțită în cinci părți principale, dar există și o Introducere și, de dragul simetriei, o Concluzie ca parte de încheiere. În Introducere, profesorul Miskolczy conturează tema aleasă și sfera temporală a acesteia: Evul Mediu românesc, care începe cu formarea (etnogeneza) poporului și limbii române și se termină cu Bătălia de la Mohács din 1526 ca etapă finală. Mohács este un eveniment dramatic în istoria Ungariei, dar a avut un impact semnificativ și asupra vieții românilor, atât asupra celor care au trăit în Transilvania și pe teritoriul Regatului Ungariei, cât și a celor care au trăit în afara Carpaților…
Din partea introductivă merită să cităm două dintre ideile istoricului. Prima este despre intenția autorului: „Încerc să prezint o istorie comună maghiară-română în care dușmanii veșnici nu se înfruntă, și în care cealaltă parte nu este doar un spectator, ci un actor istoric viu” (p. 13.) Acest lucru este contrar percepției obișnuite dinspre ambele părți: cum că românii și maghiarii, maghiarii și românii au fost întotdeauna dușmani înverșunați, așa că trebuie să rămână și în viitor. Este cunoscut și faptul că istoriografiile naționale de cele mai multe ori neglijează sau măcar minimalizează rolul celeilalte părți, uneori chiar ignorând importanța celeilalte… O altă idee ce merită să fie scoasă în evidență este despre istorie și mai ales despre moda mitizării istoriei, pe care el însuși a încercat mereu să o combată (inclusiv prin această carte): „Totul poate fi interesant în istorie, ca să nu mai vorbim de diverse absurdități, derapaje înșelătoare și naivități serioase, dintre care pe unele le numim politicos mituri. Această carte este și despre anatomia lor” (p. 10). (Un diagnostic pertinent și elegant în același timp.)
Prima parte care urmează Introducerii are următorul titlu lung și elocvent: Nașterea poporului român, sau filologia unui mister. Istoria științei și politica. Aici, profesorul Miskolczy face inventarul tuturor teoriilor, autorilor și lucrărilor cunoscute (și mai puțin cunoscute) despre originea poporului și a limbii române: de la continuitate la teoria migrației, sau adepții teoriei latinizării exagerate. Nu sunt scăpați nici adepții dacopatiei (curent cunoscut și sub numele de dacomania), care este și astăzi la modă. Pe lângă operele istoricilor desigur sunt evidențiate lucrări realizate de arheologi și lingviști de marcă. Nu evită nici relația dintre istoriografie și politică (din toate timpurile), pentru că istoricii trebuie să înțeleagă „poruncile vremurilor”… Fără a intra în prea multe detalii, o singură referire la confuzia termenilor de Dacia și România, care este frecvent practicată de istoricii de astăzi. Greșeala este adoptată necritic de autorii de manuale și astfel a intrat în conștiința publică, cu toate consecințele ce derivă din această percepție… Poate merită citată o concluzie parțială, precum și avertismentul atașat acesteia: „Rezumând lecțiile istoriografice de până acum, am văzut că lingviștii au acționat cu date lingvistice dure, dar cu teorii soft, istoricii cu date soft, dar prin teorii dure. Istoricii ar trebui să acorde mai multă atenție cuvintelor și ordinelor epocii, cu atât mai mult cu cât sunt cei cărora uneori le place să definească ei înșiși acest lucru” (p. 58). Titlul capitolului menționează și relația dintre știința (istorică) și politică, despre care s-ar putea discuta mult. (În România, nu este neobișnuit ca istoricii care îndrăznesc să meargă împotriva cursului canonizat, contrazic modul oficial de gândire, să fie etichetați drept trădători și pioni ai străinilor. E destul dacă ne gândim la „cazurile” Boia sau Mitu…)
Titlul părții următoare este: Modelul bizantin și realitatea bulgară. Mai toată lumea știe acel fapt aproape banal, că statul și organizarea socială românească a fost creată în Evul Mediu pe baza modelului bizantin. Apoi că acest model este și astăzi determinant pentru români. Aici mai putem adăuga influențele religioase (ortodoxie, ortodoxism) și efectele culturale. Pentru că voievodatele românești medievale și bisericile locale și-au primit legitimația din Bizanț. (Paradoxal, și după căderea Constantinopolului din metropola bizantină ajunsă sub dominația sultanului.) Societatea și lumea medievală românească a fost încadrată în Biserica Răsăriteană, iar impactul acestui lucru se simte și astăzi: „Deosebirea dintre bisericile creștine răsăritene și cele occidentale se poate percepe și prin diferența dintre rânduielile monahale. Călugării occidentali din Evul Mediu au fost pionieri în familiarizarea progresului tehnic în agricultură sau în diverse meșteșuguri. Dacă era necesar, au mobilizat oamenii la luptă. (Mulți ierarhi occidentali, printre care și maghiari, își conduceau războinicii cu săbiile în mână, ceea ce nu făceau preoții răsăriteni/ortodocși, deși ei uneori mărșăluiau cu icoane sfinte în fruntea armatelor.) Călugării răsăriteni erau în esență mai contemplativi, preferând să se retragă din fața lumii, și fiind dedicați mai mult ascezei…” (p. 84). (Cum s-ar spune, erau mai puțin vocali și mai puțin vizibili.) Urmele acestei mentalități diferite pot fi resimțite până astăzi, și nu numai în viața bisericească sau spirituală, ci și în viața publică. Această moștenire duce și la faptul că în societățile (statele) cu majoritate ortodoxă, oamenii așteaptă ca statul să le rezolve problemele. În contrast, mai la vest, cetățenii îndrăznesc să aibă inițiative cu mai mult curaj, și nu doar să pretindă statului să ajute pe cei necăjiți… Punctul remarcabil al capitolului este că dedică un spațiu semnificativ secolelor XI-XIII, când putem vorbi de o strânsă coexistență româno-bulgară, eventual chiar de dependența politică bulgară (pe atunci); aspecte care sunt tratate de obicei foarte superficial în manualele de istorie din România, adesea și de către istorici.
Titlul următorului capitol este: Libertăți românești în Regatul Maghiar al Dinastiei Arpadiene. În această parte aflăm motivul pentru care istoricii români îl iubesc pe notarul anonim al Regelui Béla, Anonymus: „Toate descrierile istorice românești transilvănene încep în mod ritualic cu «cronica», scrierea romanțată a lui Anonymus, adică a Celui Fără de Nume. Istoricii români aproape că îl adoră cu adevărat, întrucât povestea lui umple golul aflat dintre formarea limbii proto-românești și prima mențiune documentară a românilor, de la începutul secolului al XIII-lea” (p. 117). Au fost realizate multe prelucrări/ediții critice ale lucrării lui Anonymus, pe care autorul le utilizează, și pe baza acestora, cititorul inteligent poate decide singur dacă Notarul Anonim este un cronicar și istoric excelent, sau mai degrabă un romancier inteligent povestitor…
Una dintre subcapitolele acestei părți (Țara Sfântului Ștefan) descrie/explică detaliat modul în care românii, ca și alte popoare, au fost integrați în ordinea socială și juridică a Regatului Ungariei. La început, ei făceau parte din rândurile servitorilor regali, depindeau exclusiv de rege, pentru că trăiau pe domenii regale. (Mai târziu vor ajunge și pe domeniile feudale private și în dependența feudalilor în cauză.)
Următorul subcapitol (Endre al II-lea, Béla al IV-lea și servitorii regali români) se referă deja la schimbările care au urmat epocii Sfântului Ștefan: „Între anii 1000 și 1200, majoritatea liberilor au devenit supuși împovărați cu un anumit serviciu către rege sau proprietarul feudal. În Occident, feudalismul era caracterizat prin zicala că: «nu există pământ fără domn», la noi s-a preschimbat în: «nu există om fără stăpân». S-a format o piramidă socială complexă, cu regele în vârf. Apoi, în cursul secolelor următoare, aceasta a fost simplificată în așa fel, încât societatea a fost împărțită juridic în nobili și țărani aserviți, adică iobagi, în timp ce orașele și zonele locuite de țăranii liberi au devenit oaze de libertate” (p. 142). Din această descriere reiese că feudalismul maghiar făcea parte din feudalismul occidental (european), dar avea trăsături specifice. Deși conducătorul (regele) avea puteri nelimitate, totuși anumite forme de libertate încă persistau.
Titlul capitolului următor este Acalmie „pe calea celor răi”. Intrarea Munteniei și a Moldovei în istorie. Ca tematică cuprinde subcapitolele: Voievodul Basarab și Regele Carol Robert; Dragoș, voievodul Bogdan și regele Ludovic cel Mare; Voievodatele de dincolo de Carpați între Roma, Bizanț și Imperiul Otoman; Bilanțul relațiilor maghiare-române dincolo de Carpați; Românii ortodocși înnăscuți!? Ordine socio-politică feudală sau tributară? Din titluri se vede că sunt prezentate subiecte interesante, dar nu voi intra în detalii. Aș cita doar un singur pasaj despre relația dintre ortodoxie și puterea politico-statală care se constituie în Muntenia și Moldova: „Ortodoxia a devenit temelia statului şi organizaţiei sociale româneşti. Modelul bizantin adoptat prin medierea slavă se potrivea mai bine nevoilor puterii voievodale. Domnitorul român putea să domnească prin harul lui Dumnezeu în așa fel, încât să poată acționa și ca șef peste capii bisericești din țara sa. Primii șefi bisericești (mitropoliți/arhiepiscopi) au fost numiți de patriarhul [Constantinopolului] și mai târziu de voievod, iar patriarhul și-a dat numai binecuvântarea. Arhiepiscopul l-a uns pe domnitor și prin aceasta s-a asigurat caracterul sacral al puterii voievodale” (p. 222). S-ar mai putea spune multe despre împletirea puterii politice și a bisericii, subordonarea puterii bisericești de către puterea laică, și (re)compensarea financiară a acesteia în statele cu majoritate ortodoxă (inclusiv în România de astăzi…).
Un alt punct interesant aici, citându-l pe Nicolae Iorga, autorul explică de ce Ortodoxia mai îngăduitoare este populară printre români, și nu catolicismul occidental sau protestantismul: „În Biserica Apuseană, regulile sunt mai stricte, iar țăranii, care formau majoritatea românilor medievali, deci societatea prefera o mai mare libertate – o viață mai relaxată decât supunerea strictă și respectarea regulilor. Celibatul preoților obligatoriu în Biserica Catolică, cu greu ar fi fost acceptat de către preoții ortodocși. În general era o cerință ca preoții catolici să aibă o pregătire superioară, în comparație cu clerul ortodox. Se știe că credincioșii protestanți se consideră nesemnificativi în mâinile lui Dumnezeu. În opoziție la cununia ortodoxă, tânăra pereche (mirii) poartă coroană. Prin aceasta ei chiar se pot imagina stăpâni ai lumii pentru acel timp trecător” (pp. 257-258).
Titlul ultimului capitol este În umbra semilunii. Cuceriri, apărarea țării și organizarea socială. Aceasta este cea mai vastă parte a cărții, iar autorul prezintă procesul de integrare al nobililor români în societatea feudală maghiară (precum și modul în care societatea maghiară și ardeleană medievală – inclusiv românii – a trecut printr-o mobilitate socială), unii în ascensiune, ajungând în clasa privilegiată a nobililor, iar alții în sens opus, prin decăderea oamenilor liberi la statutul de iobagi. De aici un citat grăitor: „Analiza situației elitelor sociale românești din Ungaria ocupă un loc aparte și în istoriografia românească a ultimelor decenii. Dezbaterea se învârte în jurul originii, statutului juridic și evoluției destinului cnezilor români, iar mulți tind să reducă această discuție veche de un secol și jumătate la o dispută națională maghiaro-română. Este greșit. Chiar la mijlocul secolului al XIX-lea au existat istorici maghiari care au afirmat tocmai ceea ce este poziția naționalistă românească de astăzi, și anume antiromânismul politicii regilor de Anjou. De altfel, în lumea românilor a început stratificarea/regruparea socială, care avusese deja loc la nivelul țării în rândurile slujitorilor regali și ale servienților, iar rezultatul a fost formarea clasei nobiliare ca o stare socială (privilegiată). În decretele regale din 1366 nu se menționează nimic despre o asimilare confesională sau etnică, Ludovic cel Mare creând un stat militar mai bine organizat decât oricând și i-a echivalat pe cnezii români înstăriți cu nobilii, pentru că avea nevoie de războinici utilizabili, asemenea celor care au fost înfățișați pe frescele bisericilor ortodoxe de piatră” (p. 349). Profesorul Miskolczy nu neagă faptul asimilării voluntare: a fost mai rapid și mai ușor să faci o carieră ca maghiar și catolic decât, să zicem, ca un român ortodox, dar neagă că așa ceva ar fi avut loc în masă în Ungaria sau în Transilvania medievală. Sau că asimilarea forțată era o practică comună în Bazinul Carpatic în Evul Mediu.
În aceeași parte, într-un subcapitol intitulat Litigiul Hunyadi, autorul prezintă originea familiei Hunyadi. Familie, care pe lângă români și maghiari, este revendicată și de sârbi, ca fiind a lor…
În continuare autorul se ocupă cu personalitățile cele mai remarcabile ale secolului al XV-lea, precum Regele Matia, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș și alții. Aici aș atrage atenția doar asupra prezentării celui din urmă, cu un citat: „Încet-încet, s-au publicat mai multe scrieri despre Dracula decât numărul de țepi care ar fi fost folosite împotriva adversarilor voievodului. Cu toate acestea, cei care se apucă de acest subiect pot avea uneori impresia că traversează mlaștina istoriei, sărind de la vârful unui țepe la alta” (p. 445). Am citat aceste rânduri pentru ca, pe lângă informațiile prezentate, să vedem stilul și limbajul folosit de autor. De asemenea, aș dori să adaug că numele lui Dracula (adică Vlad Țepeș) nu este folosit doar în această formă, ci și în forma sa istorică corectă de Vlad al III-lea. (În plus, autorul explică clar că cruzimea principelui/voievodului muntean nu a fost singulară: în epoca respectivă, alți lideri care au fost declarați „mai umani” sau chiar sfinți, au recurs la metode de pedeapsă la fel de crunte.)
Lucrarea are ca parte finală, de încheiere un fel de Concluzie, de unde reproducem un singur citat: „La sfârșitul secolului al XVII-lea, un misionar catolic a interpretat astfel părerea românilor cu care a stat de vorbă: «Când Muntenia era sub coroana Ungariei, principii domneau asupra poporului din Muntenia [Valachi] precum regii maghiari peste maghiari. Dar de când s-au îndepărtat de unguri și s-au supus turcilor, principii au început să domnească în chip turcesc»” (pp. 585-586). Acest lucru poate fi înțeles că era mai bine pentru locuitorii din Muntenia vremea când erau subordonați regilor maghiari decât sub stăpânire turcă. Dominația otomană fusese o autocrație (despotism), pe când celălalt sistem politic și guvernamental era după standarde europene. (Mă întreb, dacă le-am cere muntenilor de acum să compare dominația otomană, respectiv influența/dominația maghiară din perspectiva a patru-cinci secole, ce părere ar avea?)
Cartea profesorului Miskolcz Ambrus, consacrată Evului Mediu românesc, poate fi lecturată cu plăcere, nu doar pentru că este scrisă de un profesionist, ci și pentru faptul că limbajul utilizat nu este unul sec, ci unul atractiv, având un stil și un vocabular foarte spiritual. (Evident cu condiția să cunoască limba maghiară. Cred că ar merita și o traducere în limba română…)
Pe la începutul recenziei am reprodus un fragment din Comunicatul de presă al Biroului de comunicare al Academiei Române. Tot de acolo mai citez o frază interesantă despre sesiunea comună a istoricilor români și maghiari de la Arad: „Comunicările au provocat discuții consistente, specializate, care au evidențiat valoarea lucrărilor, noutatea lor metodologică și actualitatea unor astfel de cercetări necesare pentru ambele părți”. Dacă academicienii (și istoricii) pot colabora/dialoga în mod constant și cât de cât constructiv, de ce nu ar putea dialoga politicienii și alte categorii?
Cartea este disponibilă online în Biblioteca Electronică Maghiară (MEK): https://mek.oszk.hu/22600/22639/#
+ There are no comments
Add yours