„Eul poetului este un eu plural”

Destinul postum al lui Ștefan Aug. Doinaș nu a început sub bune auspicii. În cele două decenii scurse de la moartea poetului, a curs mai multă cerneală pe marginea unui accident biografic din timpul detenției sale politice sub regim comunist, decât s-ar fi cuvenit să izvorască din magnifica lui operă. În afara câtorva lucrări despre Cercul Literar de la Sibiu și a unor sinteze de istorie literară, care n-aveau cum să-l ocolească, despre opera doinașiană propriu-zisă s-a scris foarte rar. Doar un poet, George Vulturescu, înzestrat și cu pană de critic, s-a angajat, într-un demers doctoral, să abordeze exegetic o operă atât de complexă cum este cea a autorului Alfabetului poetic, dar și al volumului de eseuri Poezie și modă poetică. Legătura între cele două volume care au rezultat de pe urma cercetării sale minuțioase o găsim exprimată în nota autorului la cel de-al doilea tom, Ștefan Aug. Doinaș. Avatarurile primei postumități, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, care, de altfel, constituie și subiectul cronicii de față: „Paginile acestui studiu (la origine teză de doctorat) continuă lucrarea noastră Ștefan Aug. Doinaș «tiparele eterne» și poetica orizontalității, publicată în 2018…”

Primul capitol, Sub semnul secundarului, acoperă trei dintre genurile de care Doinaș s-a apropiat cu mai puțină siguranță decât o făcea în cazul poeziei sau al criticii literare: proza, teatrul și povestirile pentru copii. Paginile despre prozele lui Doinaș își propun ca primă țintă „poeticitatea” lor, în sensul utilizat azi al conceptului, acela de teorie internă a literaturii. De-aceea, povestirile sunt descrise cu erudiție și cu apelarea recurentă a unor capitole fundamentale de estetică, istoria artelor, filozofie, ori semiotică. Apropierea de Pavese, Pessoa, Borges, Umberto Eco, dar și de proza lui Eminescu, s-a produs și a fost preluată de George Vulturescu sub nume de inventar, stabilind ca principale caracteristici ale narațiunilor doinașiene fantasticul și parabola. O altă grilă de lectură aplicată acestor texte derivă din conceptul de „poezie-povestire”, impus pe piața ideilor literare de Cesare Pavese. Pentru analizarea singurei piese de teatru a lui Ștefan Aug. Doinaș, Brutus și fiii săi, autorul trece de la date de istorie literară minimale, la critica de text, ancorând adesea în referințe exegetice exterioare. Subiectul istoric al piesei intră în atingere cu tragicul teatrului antic grecesc, dar și cu extensiile sale romantice. În demersul său, criticul trimite, nu o singură dată, la un eseu fundamental în critica doinașiană, Tragic și demonic. Dar și la creația baladescă a poetului, unde găsește analogii cu unica încercare dramatică. „Popasul lui Doinaș în «lumea poveștilor» e firesc pentru o natură înclinată spre «baladesc», ipostazieri și simulare”, concluzionează George Vulturescu în capitolul Povestirile pentru copii al monografiei sale. El le găsește acestor creații o tangentă folclorică și alta legată de idilicul voievodal. Mai înțelegem că poetul nu era dispus să-și neglijeze aceste scrieri, chiar dacă marginale, în care investise responsabilitatea creatoare a cuiva care vrea să intre în dialog cu un public atât de special, cum sunt copiii.
Ștefan Aug. Doinaș în istoriile contemporane constituie miezul și, implicit, partea cea mai importantă a cărții. Capitolul se deschide cu Eugen Simion, care procedează în paradigma statornicită, distribuind poezia autorului studiat după etape de creație. Pe de altă parte, criticul își dezvoltă studiul ca o replică polemică la exegeze consacrate ale unor I. Negoițescu, Virgil Nemoianu sau Nicolae Manolescu. Totodată, ne spune George Vulturescu, Eugen Simion este singurul critic care se ocupă serios de Psalmii lui Doinaș. După cum era de așteptat, la Eugen Barbu, în O istorie polemică și antologică…, alături de câteva formulări fericite, autorul găsește și un portret „vivace”, „savuros” al poetului. I. Negoițescu i-a fost lui Doinaș primul și, poate, cel mai important exeget. El l-a așezat de la început pe acesta în vecinătatea eminesciană și i-a analizat poezia cu aceleași concepte cu care și-a scris cartea, fundamentală, despre Eminescu. Tratându-l pe Doinaș în dicționarul de Scriitori români de sub coordonarea lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, Laurențiu Ulici îi identifică poetului trei calități: orgoliul formei, limpezimea gândirii în imagini și ispita parabolei, care vor fi, de altfel, preluate și de următorii cercetători. La Al. Piru, istoric literar arid, faimos pentru opacitatea sa la poezie, „Fiorul oricărui vers este mutilat într-o proză searbădă”. Virgil Nemoianu, colaborator și apropiat al poetului, publică prima monografie dedicată acestuia, Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Aug. Doinaș, apărută în două ediții, în 2004 și în 2013. Materia cărții s-a adunat greu pe parcursul mai multor decenii, și datorită statutului de exilat al autorului, dar tocmai de-aceea are meritul de-a observa și sonda opera poetului în timp ce se clădea și se așeza în istorie. Concluzia cărții lui Virgil Nemoianu cade ca un zăbranic greu de pe ochii orbului, la un semn mântuitor: „Eu cred că Doinaș e atât de important în lupta sa cu limba română, în forța sa de zămislire și de frământare a materialului acesteia, încât va fi aproape imposibil de ocolit în viitor”.
Dintre criticii mai noi, Ștefan Borbély a scris despre Doinaș în mai multe etape. Mai întâi, în Dicționarul Scriitorilor Români, unde, cu binecunoscuta-i sobrietate academică, îl așază pe poet pe o platformă a umanismului modern, alături de T. S. Eliot și Paul Valéry. Apoi, ținând pasul cu ritmul editorial al poetului, criticul revine asupra subiectului, atât în presă, cât și în alte lucrări de sinteză. Comprehensiunea sa nu poate trece neobservată de George Vulturescu: „Niciun critic nu a surprins atât de profund însemnătatea acelei «rupturi» a poemelor prin introducerea unui vers-pivot la mijloc: «unul privind spre viață, și unul spre moarte»”. Marin Mincu reprezintă un caz de critic „sui-generis”, care a urmărit în diacronie poezia lui Doinaș, atât ca exeget, cât și ca antologator, însoțind-o, când de mari rezerve, când de un entuziasm conjunctural. La Dumitru Micu, monografistul remarcă stilul critic greoi, consemnând că acesta comentează poezia „gâfâind în urma versului”. Dar tot el, în demersul exegetic, apelează cu succes la eseistica poetului. Ovid S. Crohmălniceanu abordase opera poetului, în ansamblu, într-o monografie asupra Cercului Literar, care, la rândul ei, făcuse obiectul cercetării lui Vulturescu în primul volum consacrat lui Doinaș. Însoțirea critică asupra poeziei doinașiene de către Gheorghe Grigurcu, cea mai extinsă și consecventă de până acum, e descrisă cu toate sinuozitățile ei, unele greu de înțeles, dar cât se poate de reale. Autor de dicționar și de istorie literară, Marian Popa îl fixează pe Doinaș în paginile sale ca baladist și pamfletar, cu destulă pătrundere, dar nu mai ajunge și la etapa Psalmilor. Geo Vasile analizează un poet pe care îl admiră.
Din nou un critic din generația optzecistă, Ioan Holban „aduce câteva noutăți de percepție dacă nu total radicale, cel puțin de interes real”. Ar fi vorba despre schimbarea de accent din volumele din preajma anului 1989 și glisarea poetului spre pamflet. În alt caz, deși Doinaș nu face parte dintre poeții „agreați” de Alex. Ștefănescu, acestuia îi revine meritul de a tranșa ruptura dintre psalmistul T. Arghezi și Ștefan Aug. Doinaș, de a legitima o poetică /…/ a autentificării lui Dumnezeu /…/ ca prezență absolută, inventându-l, dându-i nenumărate «definiții»”. Despre receptarea, cu evoluție contradictorie, a lui Doinaș de către Nicolae Manolescu, George Vulturescu scrie cel mai mare număr de pagini, dar și cele mai iritate, mai intrigate, mai pline de întrebări fără răspuns. Dăm însă și peste pasaje în care monograful devine mai conciliant: „Aici avem una dintre cele mai pertinente analize a subiectivității doinașiene …” În cercetarea lui Mircea A. Diaconu, exegetul descoperă o consistentă preocupare critică pentru o poetică a măștilor, a jocului cu eurile poetizante. La finele capitolului, în care se observă ordonarea cronologică a materiei, monograful găsește în critica lui Ion Pop situarea cea mai adecvată a lui Doinaș în contextul poeziei neomoderniste.
Capitolul al treilea, intitulat Ștefan Aug. Doinaș – un „simulator”, disimulant? stă sub semnul unei apăsări biografice. Deși are aparența unui studiu de literatură comparată, e, în fond, cu totul altceva. Vorbim despre descrierea amănunțită și aproape tragică a unui caz de demisie morală. Ideea că „eul poetului este un eu plural”, oarecum subsidiară întregii cărți, devine aici filonul principal. Doinaș purtase la tinerețe, constrâns de împrejurări, masca unui poet proletcultist, Ion Motoarcă, gest pe care încearcă, probabil zadarnic, să-l justifice acum: „Oricând un poet de oarecare talent poate să scrie și cronică ritmată; oricând un poet abil în arta versificării poate să pună în ritm și niște lozinci. Este ceea ce am făcut eu atunci. Nu a fost deloc profitabil pentru mine decât într-un singur sens. Am avut dovada, încă o dovadă concretă că literatura care se făcea atunci în România nu făcea două parale”. O Addenda cuprinde două interviuri cu poetul și un discurs al acestuia, rostit la aniversarea vârstei de 75 de ani, la Satu Mare. Toate sunt restituiri din fondul „Poesis”. Primul interviu, luat de George Vulturescu, e unul cu multe răspunsuri revelatoare pe tema poeziei și a condiției poetului. În miezul dialogului se află, cum poate era de așteptat, livrescul. Mirela Retegan realizează un interviu cu o paletă largă de întrebări, ceva mai lumești, despre senectute, despre munca fizică, despre copii, despre prietenie. Toate răspunsurile converg însă spre a reda fața umană a poetului. Conferința de la Satu Mare scanează, împreună, biografie și operă, cu accent pe anii de formare și relația cu critica literară.
Nici de aici nu lipsesc surprizele confesiunii, iar unele pasaje pot părea de-a dreptul enigmatice: „La începutul studenției mele în orașul Sibiu, când începeam să fiu student al lui Lucian Blaga, trei mari scriitori români îmi erau străini. Îmi erau interziși. Nu-i puteam gusta. Nu-i înțelegeam deloc. Nu-i apreciam deloc. Fiind ardelean, mi se părea că tot ce a scris Caragiale este o insultă la adresa poporului român. Fiind un poet care începuse deja să risipească cuvintele, mi se părea că poezia atât de laconică a lui Bacovia nu reprezintă nimic. Fiind încă închis spre universul filosofic, mi se părea că poezia lui Blaga este un domeniu care nu va fi niciodată accesibil sensibilității mele. /…/ Dimpotrivă, idolul meu era Arghezi, iar înainte de Arghezi au fost poeții care mi-au fost inoculați încă de pe băncile școlii: un Coșbuc, un Goga, un Bolintineanu, un Alecsandri”. Un capitol de anexe întregește cartea cu câteva instantanee fotografice ale poetului, individual sau în grup, cu autografe și extrase din ziare, cu coperte ale volumelor sale. Cele două volume monografice ale lui George Vulturescu sunt semnul cert al clasicizării unui poet.