În două decenii de eseistică, critică și teorie literară, Mircea Moț ajunge, cu Complicități selective / eseuri, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022, la a cincea sa carte cu acest profil. Celelalte sunt de literatură pentru copii sau îngrijiri și adnotări de ediții din operele altor scriitori. Cuprinsul e heteroclit, atât sub raportul vârstelor literaturii, cât și în privința genurilor și speciilor abordate. Scriitorii clasici, indiferent de secol, au parte de câte două, trei sau chiar patru eseuri succesive. Întâlnim aceeași critică simbologică și tematică din cărțile precedente, numai că dusă acum la citirea textului cu lupa și desfacerea lui până la ultima fibră. De pe coperta a patra, Al. Cistelecan ne sintetizează tabla de materii într-un mod grăitor: „Un mic florilegiu de eseuri subtile, organizate sub forma unui mozaic și dedicate câtorva clasici și câtorva contemporani, propune aici Mircea Moț, sub forma unor complicități selective. Cele despre clasici par a fi pornite pe temeiuri tematiste, dar din unghiuri destul de nefrecventate. Mircea Moț, cunoscând prea bine bibliografia care-i copleșește pe clasici, își caută teme (ori doar motive) care-i permit incursiuni inedite. Vegetalul la Creangă, moda, trenul, absența bărbaților de acasă la Caragiale, ocupațiile agricole și figurația arboricolă la Rebreanu, absența evanghelistului Matei la Arghezi ș.a. sunt câteva din cheile cu care Mircea Moț intră în spațiul operelor, desfăcând toate latențele simbolice. Ideea lui exegetică e că fiecare simbol, oricât de ignorat (chiar și de autor), duce, asemenea brândușei blagiene, spre miezul operei și al viziunii. Dar ca să ducă într-adevăr e nevoie și de iscusința eseistului.”
Ion Creangă este, ca să spunem așa, „cel mai bătrân” protagonist al volumului. Scrierea sa emblematică, Amintiri din copilărie, n-a mai fost, după știința noastră, lecturată din perspectiva vreunui simbol vegetal. Ba dimpotrivă, exegeții tradiționaliști au tot subliniat, prin comparație cu alți povestitori, absența naturii. Mircea Moț iscodește de valențele lor simbolice, la început, câțiva pomi nediferențiați, trecând la păpușoiul care-l proteja pe Nică de „dușmani”, apoi la cireșul și cânepa mătușii Mărioara, la teiul cu pupăză, ori la dohotul de mesteacăn. Paginile ni se par o tâlcuire plauzibilă, fără a fi și spectaculoasă. Următorul eseu, Semnificative morți ale unui personaj, este scris în prelungirea celui precedent, dar cu schimbarea unghiului din care cade lumina asupra textului. Această mișcare de unghi aduce sub lupa critică evenimentul morții simbolice a aceluiași personaj, Nică. Noua lectură critică face și mai evidentă legătura Amintirilor din copilărie cu lumea basmului. Primul eseu despre I.L. Caragiale, Duminică, luni…, este precedat de un motto din Kafka, care sugerează apropierea universurilor celor doi prozatori. Spunând că în schițe personajele caragialiene se simt în largul lor în spații exterioare, pe stradă, la berărie, la cafenea, iar interiorul este „un spațiu unde omul este torturat sau torturează pe alții la rândul său”, Mircea Moț face observații esențiale pentru înțelegerea acestei opere. Trecând la Caragiale și mersul trenurilor, ca la Creangă, constatăm că eseurile decurg, unul din celălalt, după ceea ce am putea numi tehnica „eseului în ramă”. Alte două texte despre același autor clasic, Scurta călătorie a repetentului și În absența bărbaților au titluri prea transparente pentru a nu ne gândi la schițele cele mai știute din cărțile de școală, D-l Goe… și Vizită…
Dintre cele trei studii consacrate lui Liviu Rebreanu, două se referă la romanul Ion și unul la Răscoala. Deprinși deja să decelăm conținutul prin lectura titlului, e destul să indicăm că eseurile care au ca referent prima operă se numesc, întâiul Despre cosit, arat și secerat, iar celălalt Copaci, pomi, meri și nuci. Despre Nadina și Petre Petre urmărește acele secvențe din Răscoala care aduc față-n față, punându-le într-o tensionată și dinamică antiteză, două personaje cu pronunțată pecete de clasă. În Evanghelistul absent citim analiza unui poem de Arghezi, Flori de mucegai, desfășurată în cercuri concentrice, fiecare inel fiind generat de câte un simbol de bază al textului: motivul scrisului, al mâinii, al florii, al miresmei. Titlul, aici, este înșelător, căci demersul critic e dezvoltat în altă direcție. Relația divinității cu scrisul/scriitura în poezia argheziană e subiectul celuilalt text dedicat poetului, Scriind uituc și plecat. Înainte de încheiere, autorul pune și o concluzie: scrisul e parte din dialogul omului cu divinitatea. El este apanajul poetului, în vreme ce lectura cade în sarcina providenței. Din poezia lui Ion Barbu, Mircea Moț e atras, explicabil, de Riga Crypto și lapona Enigel. Balada e analizată ca o „poveste exemplară”, aplicându-i-se principii hermeneutice adecvate, de la magie la naratologie. La Blaga descoperim că „vestea” este un prag spre „poveste”. Bine condus studiul pe această temă și tot atât de bine ilustrat cu texte poetice, el aduce un unghi inedit de ancorare în lirica autorului. Despre blagiene brânduși trebuie văzut în contextul mai larg al studiilor pe seama motivelor florale, floarea din titlu desprinzându-se într-un topos care îl individualizează pe poet.
Deși scurt, unul dintre cele mai convingătoare texte critice din carte se referă la Sadoveanu. Mai precis, autorul explorează un fragment introductiv al Țării de dincolo de negură, din care înțelege „că autentica inițiere nu se realizează doar prin vânătoare ca ritual, ci, mai ales, prin rostire, prin cuvânt, prin logos în ultimă instanță, prin rostirea ritualică a unei povești de vânătoare.” Sub titlul Drumul la munte al unui personaj, criticul descifrează în călătoria făcută de Ilie Moromete în Apuseni, în scop comercial, un factor generator de metamorfoze, unul care-l schimbă în mod fundamental. Cu alte cuvinte, o călătorie inițiatică. Abordând romanul lui Marin Preda și din alt unghi, în Ilie Moromete și Cocoșilă, el le măsoară personajelor profunzimea spirituală prin atitudinea vizavi de înjurătură. Înțelegerea lui Moromete prin raportare la Cocoșilă e o variantă a tehnicii de caracterizare numită a „oglinzilor paralele”. În sfârșit, în Portret al artistului la maturitate, gândind la chipul de lut al lui Moromete, lăsat de Din Vasilescu pe polița fierăriei lui Iocan, Mircea Moț crede că, atunci când ajunge în planul artei, personajul moare în realitate. Mircea Eliade încheie șirul scriitorilor clasici în dreptul cărora criticul a poposit. Într-un prim eseu, el analizează romanul Nouăsprezece trandafiri din perspectiva numărului și din cea a modului cum este ținut în brațe buchetul. Pură hermeneutică a gesturilor. Iar în File dintr-un calendar eliadesc, reia interpretarea scrierii prin prisma numerologiei, dar și a semnificațiilor simbolice ale calendarului, cu atenție sporită la momentele de răscruce, solstiții și echinocții. Încă o dată, Mircea Moț ne convinge despre eficiența tratării unei opere în studii în cascadă.
O secțiune consacrată poeziei contemporane cuprinde trei nume care, alături de o axiologie imanentă, arată opțiunile unui critic rafinat: Ileana Mălăncioiu, Dan Damaschin și Gheorghe Grigurcu. Primii doi sunt poeți afini prin înclinația spre viziune și comunicare orfică, avându-și ascendentul în Hölderlin și Rilke. La Ileana Mălăncioiu constată și subliniază dimensiunea tragică a realității care îi încarcă poezia. Pe când la Dan Damaschin, demersul critic urmărește esența religioasă a imaginarului poetic. Totodată, fără s-o spună explicit, Mircea Moț îl apropie pe acesta de Nietzsche. Studiul despre Gheorghe Grigurcu, cel mai lung din carte, a însoțit o selecție severă din opera acestuia ca prefață. De-aceea, are o structură mai puțin eseistică, înclinând balanța spre rigorile istoriei literare. În prima parte, criticul e, poate, prea insistent cu circumstanțele și mecanismul debutului. După care, textul, numit Ochiul și oglinda, capătă o desfășurare firească, analizând poezia din perspectiva criticii tematologice, mai precis, a celor două motive desemnate prin titlu.
Un capitol, marcat ca atare tipografic și consistent, revine criticii contemporane. Autorilor avuți în vedere li se întocmește mai degrabă un crochiu, pe baza uneia sau două dintre cărți. Astfel, chiar înainte de a-i fi subliniată erudiția, Ștefan Borbély se impune prin onestitate: „Modus operandi este cartea unui critic literar deloc intimidat de contexte ori de luminile orbitoare ale succesului unui scriitor, exprimându-și tranșant opiniile, fără de patos și fără accente pamfletare. Parafrazându-l pe un cunoscut critic, Ștefan Borbély recenzează pur și simplu, rămânând fidel condiției cronicarului literar.” În Durerea, labirintul și banchiza, abordând eseistica Martei Petreu „din perspectiva trupului și a durerii”, Mircea Moț scrie, poate, cel mai bun text al cărții. Și asta pentru că, aici, se desparte definitiv de dicționarele de simboluri, dar și de orice altă bibliografie critică. La Ion Vartic remarcă, pe lângă „puternica atracție pentru teatru”, câteva ingenioase modalități de-a construi scenarii critice în jurul unor opere. De asemenea, calitatea eseistului de-a „vedea” fațetele umbrite ale operei, cele, de alții, nebănuite: „Volumul Modelul și oglinda mi se pare emblematic pentru acest spectacol admirabil care este eseul lui Ion Vartic, ce are în atenție, nu întâmplător, tocmai scriitori foarte cunoscuți, despre care se părea că nu se mai poate spune absolut nimic surprinzător.” Scriind despre volumele lui Ion Pop, Transcrieri și Pagini transparente, Mircea Moț își dezvoltă studiul în jurul unei idei esențiale: critica e o creație născută din altă creație, de-aceea: „Criticul trebuie să lase o urmă a personalității sale /… / care concretizează în ultimă instanță «punctul de vedere» al interpretului.” Altui critic, congener, îi surprinde cu abilitate câteva dintre trăsăturile definitorii, sugerând și altele: „La Al. Cistelecan textul critic devine un veritabil (și memorabil) spectacol, în care inteligența și judecățile de valoare sunt prezente într-o scriitură detașat ironică, ce nu lezează cu nimic autorul comentat.” Ultimul eseu, Apostolul, cina și noaptea, îmbină, pornind de la o carte a lui Cristian Bădiliță, critica de text cu meditația religioasă. Se are în vedere Cina cea de Taină din Evanghelia după Matei, pentru a comenta un episod narativ având intensitatea unei „puneri în abis”: „Ocupând un loc central în contextul trădării lui Iisus, secvența cinei de taină este deosebit de semnificativă, ca o concretizare a comeseniei despre care se vorbește de altfel în textul biblic.” Cu această a cincea carte de eseuri, Mircea Moț e un critic literar pe deplin conturat, așa cum îl deslușește și Ștefan Borbély: „el e în stare să adaste chiar ani întregi pe marginea unui text, dezvăluindu-i meticulos toate straturile, investigând corectitudinea perspectivelor critice și eventualele derapaje ale acestora.”
+ There are no comments
Add yours