Eminescu – sub a numelui tău umbră…

„Trecerea Luceafărului prin lume a lăsat în urmă un zvon al ordinii și i-a învățat pe oameni să ridice ochii spre cer!”

Este o provocare și un risc să scriu despre Eminescu, poetul nostru național, despre care s-au scris sute de volume. Și cu toate acestea, ceea ce mă atrage și mă îndeamnă să scriu acum este sentimentul că Eminescu, în ciuda atâtor zvonuri despre viața lui privată, în care au fost „dezvăluite” „toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de un bulgăr de pământ”, a fost un cunoscător al Cărții cărților și un bun creștin. Nu voi aduce drept argumente făcând apel la foarte multe dintre scrierile lui, deși în toate se poate regăsi acest filon, ci mă voi referi doar la partea a treia din Scrisoarea I și la Luceafărul.

În Scrisoarea I, axa construcției prin care poetul trece de la contemplație la satiră este tabloul al treilea, în care surprinde Universul în toată măreția lui și în care, undeva, în această complexitate și imensitate greu de imaginat, se află planeta noastră, înainte de începuturile vieții: „când ființă nu era nici neființă”. Stingerea universală descrisă de poet „se derulează” parcă surprinsă cu încetinitorul: soarele „se-nchide ca o rană printre nori întunecoși”, dar imaginea este similară celei prezise de Isaia 60: „Căci iată întunericul acoperă pământul. Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina”. După ce sursa luminii va dispărea: „ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, în timp ce Isaia (9) descrie instalarea „nopții celei veșnice”: „Noi aşteptăm lumina, dar iată întunericul; aşteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă”. Sau: „lumina se va întuneca întocmai ca o noapte, fără să se mai ivească zorile!” (5) Dimensiunea timpului va fi doar cea eternă, deoarece doar ființele au nevoie de măsurarea vremii. „Eterna pace” se va reinstala în Univers, pentru că este necesară o reînnoire a moralității și credinței: „(9) Pentru aceasta, judecata este departe de noi şi dreptatea nu ne ajunge pentru că oamenii  nu cunosc drumul păcii şi pe urmele lor nu este nicio dreptate; cărările lor sunt întortocheate”. Faptele și gesturile umane sunt inutile în raport cu eternitatea, în care ne reînscriem fiecare la un moment dat. De aceea oamenii nu sunt decât: „muști de o zi pe-o lume mare ce se măsoară cu cotul”, iar realizările lor sunt „mușunoaie de furnici” în accepțiunea poetului romantic. În viziunea prorocului: „Drept aceea, toţi sunt nimic, lucrările lor deşertăciune, idolii lor sunt vânare de vânt!”

Desigur că sunt încă multe idei la care aș putea apela pentru a ilustra tema aleasă, dar vreau să mă opresc doar la câteva, care mie mi se par mai interesante. Iată, bunăoară, soarta geniului, a celui ce-și servește semenii prin darul divin cu care a fost înzestrat este ingrată: „vor încerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare”, sau, poate, posteritatea care va dori să-l dăruiască uitării: „deasupra tuturora va vorbi un mititel/ nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”.

Așadar, Isaia (57) afirmă cu alte cuvinte aceeași idee: „Dreptul piere şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă din pricina răutăţii”. Dacă Solomon afirmă în Ecleziastul că viața este „deșertăciunea deșertăciunilor”, iar faptele umane înscriindu-se în această sferă ating apogeul Nimicului, „totul este deșertăciune”, aceeași idee este exprimată și de Eminescu: „Poți zidi o lume-ntreagă/ Poți s-o sfărâmi, orice-ai spune/ Peste toate o lopată/ De țărână se depune”.

Nu mai vorbesc despre Memento Mori (panorama deșertăciunilor), în care plângerile lui Solomon sunt prezente aproape în fiecare tablou.

Concluzia este sumbră: „Pentru aceasta, judecata este departe de noi şi dreptatea nu ne ajunge. Noi aşteptăm lumina, dar iată întunericul; aşteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă”.

În poemul Luceafărul nu mă voi opri nici la povestea de dragoste, nici la descrierea pastelului cosmic, ci doar la drumul parcurs spre absolutul spațial și temporal, spre acea lume a devenirii, în care Dumnezeu mai creează lumi, mai organizează materia. Dumnezeu este cel spre care pornește Luceafărul – Hyperion și nu Demiurg, despre care se vorbește în comentarii. Dumnezeu este singurul Creator, El singur, doar cu puterea Cuvântului, a Logosului, creează materie, în timp ce un demiurg, din ceva material creează altceva de aceeași natură.

Petre Țuțea ilustrează această idee prin munca demiurgică a sculptorului, care din piatră „scoate” statuia. Luceafărul se desprinde de lumea fizică terestră și astfel își recuperează starea inițială, originară, făcând o călătorie regresivă în timp, spre locul Acela de început, când „Duhul Sfânt se plimba deasupra apelor”. Eroul liric ajunge „unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaște” și pare înrudit prin esența sa cu însuși Creatorul, căruia I se adresează cu respect și doar o singură dată: „De greul negrei veșnicii/ Părinte mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă!”

Nu insistă în rugămintea lui tocmai pentru că este conștient că Dumnezeu Cel Omniscient îi va dărui ceea ce este bine pentru el, îi va „deschide” cunoașterea și înțelepciunea, astfel ca el să-și împlinească menirea, destinul. Astfel, după această călătorie inițiatică, Luceafărul – Hyperion are revelația că în „cercul strâmt” al lumii terestre totul este relativ, că oamenii poartă povara „prigonirilor de soarte” parcurgând la nesfârșit aceleași cicluri existențiale: „căci toți se nasc spre a muri/ și mor spre a se naște”, mai ales pentru că, așa cum spune psalmistul: „Nimeni nu poate să scape de la moarte și nici să plătească lui Dumnezeu preț de răscumpărare” (Psalm 48).

Cu toate acestea, tristețea metafizică nu poate fi anulată de adevărul că destinul ființei de excepție este acela de a se statornici în termenii valorii absolute. Ori, exemplul edificator este însuși Eminescu, „sub a numelui său umbră” regăsindu-ne identitatea!

Bibliografie

M. Eminescu, Poezii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

Biblia.