Emilia Poenaru, O cheie pentru toți, Cuvântul

Al patrulea volum de versuri al lui Simion Felix Marțian, Sonete sonore (Ed. Colorama, 2023), a apărut anul trecut, în perioada „germană” a poetului născut în Ciceu Giurgești, jud. Bistrița-Năsăud, trecut prin Cluj-Napoca, unde a stat 11 ani și stabilit apoi în Vulcan, jud. Hunedoara, până la plecarea în 2019 în Germania, unde trăiește în prezent. Intrat în același an în Cercul literar de la Cluj, poetul a pus și Germania pe harta grupării literare care l-a cooptat, ca autor de sonete, în Antologia „Cercul poeților, vol. IV”.

Poezia cu formă fixă are puțini adepți (creatori și mai puțini) în epoca actuală, cauza fiind probabil rigorile prozodice la care e supus textul literar (la sonet, versul endecasilab, 14 versuri din care două catrene și două terține, rimele specifice în cadrul acestora), deci și autorul. Sonetul, cel mai iubit dintre „cânturile” care exprimă emoția, dus la înalte și rafinate expresii artistice de către Dante, Petrarca, Shakespeare, Gongora, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Rainer Maria Rilke ș.a., s-a bucurat și de atenția poeților români, începând cu Mihai Codreanu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Octavian Iosif, Dimitrie Anghel, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Voiculescu etc., continuând, până în prezent, cu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Emil Brumaru, Dumitru Ichim, Adrian Munteanu, Traian Ștef, Octavian Soviany ș.a.

În opinia noastră, poeții care adaugă la opera lor – și le reușește estetic – sonetul ca formă de exprimare poetică sunt desăvârșiți ca artiști, întocmai ca pictorii care își încearcă penelul și pe portrete, dovedindu-și astfel deplina măiestrie. Și nu vorbim de cei pentru care sonetul e doar construcție rigidă, ale cărei rigori privind rimele și ritmul îi încorsetează în ceea ce au de spus, ci de adevărata libertate creatoare, de acei poeți cu har care invită cuvintele să se înscrie într-un insolit teritoriu divin, așa cum face Simion Felix Marțian: „Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte, / Nu e nevoie să veniți în frac, / Doar să aveți acolo, în rucsac, / Amnarul care-aprinde simțăminte. // … // Intrați, nu pierdeți vremea în antreu, / La masa unde-așteaptă alb caietul / E numai gândul meu și Dumnezeu!”(Sonet cu invitații)

Cele 105 sonete din volumul de față sunt tot atâtea declarații despre felul cum se așază gândul poetului în potriviri de cuvinte și sonorități armonioase, în emoții intense și mesaje pline de sensibilitate, sunt dovada incontestabilă că poetul urmează îndemnul horațian – „Dacă vrei să mă faci să plâng / Trebuie să fii tu însuți îndurerat” – din Ars poetica: „Știu, Doamne, doar cu foc un cânt e viu, / Și are-n sevă irizări divine / Când flăcării din vers mă circumscriu. // De-aceea vreau, fiind încins de Tine, / Să ard pe-altarul Tău atunci când scriu, / Poet și vers, arzând, să Ți se-nchine.” (Sonet cavaleresc)

Sonetele, urmând canoanele de structură (14 versuri – două catrene și două terține, de câte unsprezece silabe) și de prozodie, alese de poet – rimele „abba / baab / cdc / dcd” – sunt tot atâtea fațete ale eului liric, ce încearcă să aducă la suprafață dorul propriilor adâncimi spre expresia artistică.

Contopit cu elementele naturii în majoritatea poeziilor (Sonet cu arbore etern, Sonet cu ger și ghiocei, Sonet cu mesteceni, Sonet de primăvară, Sonet floral, Sonet înmugurit, Sonet iernatic, Sonetul răsăritului, Sonetul verii etc.), eul liric găsește în peisajul natural gazda perfectă, plină de compasiune și dătătoare de speranță: „Pe frunza înfășată-n verde viu / Lumina a luat în greutate, / Și-atinsă de priviri dezmănușate / Sfioasă se încinge-n rubiniu. // Din tolba de culori înmiresmate/ Curg curcubeie pe un vechi crochiu / Dând vieţii un tablou sonor, zglobiu, / Tablou de sentimente înrămate. // Sorbind avid frumosul din privire, / Cu primăvara-n ochi renasc și eu / Trăindu-mi bucuria cu uimire // Și, împrimăvărat în duhul meu, / Aduc ofrandă flori de mulţumire / Părintelui vieţii, Dumnezeu” (Sonetul primăverii).

Poetul creează o atmosferă tipică în sonetele sale, măiestria tehnică în compunerea lor se vede în special în rimele insolite și în conturarea semnificației titlului prin ultima strofă.

Chiar dacă uneori se strecoară expresii ale unor stări de durere sau melancolie ale eului liric, prevalează ordinea, armonia, echilibrul: „Scrâșnita-mbrățișare de la moară, / Când pietrele dau bobului sărutul, / Pulsând în clipe, este începutul / Travaliului ce n-a uitat să doară. // Plătind, însă, prin frângere tributul, / Ne lasă alba curgere ușoară, / Crescând în pâinea care ne-nfioară / Cu-arome ce-i sunt vieții așternutul. // Mai macin și eu, Doamne, sentimente / Și boabe de idei, să dau făină / Și mese pentru semeni, opulente. // Dar ca să știu că nu macin neghină / Și nu dau pâini cu-arome corigente, / Dă-mi Tu la moară ne-ncetat lumină!” (Sonetul morii).

Fie că e vorba de natură, ființa iubită sau frământările conștiinței, eul liric și-a elaborat propria lume în care Dumnezeu este singurul răspuns, liman, alinare, bucurie, iubire: „Când, Doamne, în petale mă îmbrac, / Chiar dacă ele ar fi daruri sfinte, / Nu e destul, pentru a-Ți fi pe plac. // Tu vrei rodire, deci Te rog, Părinte, / Pune-mi cireșe-n ram, ca-ntr-un copac, / Și pentru semeni dragoste fierbinte” (Sonetul cireșului) sau „Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr, / Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul? / Și am găsit răspuns în Adevăr. // Înțelegând, mi-a înflorit avântul / Ca sărutarea florilor de măr, / Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!” (Sonetul cheii).

Titlul volumului de Sonete sonore ar putea avea aparența unui pleonasm, unul în orice caz asumat, pentru că sonet înseamnă deja sunet (cântec), etimologic vorbind. Dar citind cele peste o sută de poeme, am descoperit nevoia omului, al artistului Simion Felix Marțian de a da glas artei sale atât către semenii săi cât și spre firmament, aducând ofrande lirice excepționale Creatorului.