Hanna Bota a început să se joace „De-a timpul”* odată cu volumul precedent „33+3. Poemele copilăriei!”, unde „vârsta copilăriei nu este altceva, decât o privire în oglindă a sinelui, descoperindu-se astfel pe sine în propria dimensiune existențială” (C. Cubleșan).
Doar că acum, jocul este dinspre cealaltă parte a „portalului” – cercul, la început doar „o roată mare / agil mânată / într-o hărmălaie voioasă”, devine un loc de trecere între lumi: „azi / trec prin gaura cercului / înapoi / făcând naveta între atunci și acum / anulez timp, spațiu și legi // roata eternei reîntoarceri / funcționează și invers” (Cercul, p. 9), propensiunea metafizică a eului poetic luând locul cărnii și sângelui: „când trupul tău în țărână va cădea / va cădea și timpul împreună cu tine / va-nceta să mai bată noianul de clipe // se va întoarce în albie / purtând vlăstarul – / chipul tău imaterial” (Tribut, p. 5).
În „arsenalul” de joacă, clipele pot deveni bolovani pe care poeta, precum Sisif, îi rostogolește dintr-o parte în alta, pendularea nu poate fi oprită, deși: „Ai vrea să oprești, / ce mult ai vrea să oprești / balansarea / dar ai aflat că nemișcarea / e chiar moartea” (De-a timpul, p. 18). Geamănul neutru al clipei, momentul, funcționează și el ca un despărțitor, ca o muchie: „Am auzit că cine prinde / momentul dintâi / acolo rămâne pe veci / în prezent – / ca urmare, pe aceia nu-i mai vedem / sunt norocoșii dăruiți nemorții / deși ai nevieții sunt // pe muchia dintre ele / călcând” (Întâiul moment, p. 20). Astfel, balanța și muchia, accesorii ale jocului metafizic, despart două lumi de spațiu-timp, sugerând totodată o răstignire a eului liric între atunci și acum, între aici și dincolo, între Timp și Clipă: „Eu, la mijloc, / cu el de-o parte / cu ea de cealaltă / strivită ca bobul de strugure / călcată în teasc / … / Mă port prin lume / trecând și rămânând / trecând // rămânând” (Timpul și Clipa, p. 22).
Nu putea lipsi din jocul de-a timpul oglinda, cea care ar putea fi răspunzătoare de eterna reîntoarcere, prin complicatul mecanism al primirii și respingerii în același timp a oricărei imagini: „cele două oglinzi încătușau timpul / am văzut trecutul cum o ia de la cap / în viitor” sau „mă joc în reflectarea oglinzilor / copilă, mireasă / femeie sau mamă / toate în același corp / înghesuite / fie clipe, secole, ere – / aici și acum” (Cheia, p. 31).
Timpul ca o pâlnie cu gura în jos, descrisă astfel de Stephen Hawking, fizicianul căruia îi sunt dedicate două poeme în volum, îi dă poetei gândul să preia în mâinile proprii ceea ce Blaga („…oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”) îi „pasase” lui Dumnezeu: „dacă voi reuși să întorc cupa timpului / adică să-i schimb forma / dacă voi putea opri revărsarea / universul va încremeni / ca o peliculă ruptă a unui film vechi”. Făuritoarea de cuvinte, poeta, chiar dacă cei din jur ar considera atare acțiune o nesăbuință, știe sigur „… că reușita nu ține de fizică, / ci de cuvânt” (Forma timpului, p. 39).
Temperamentul mai degrabă retractil – deși nu pare – al poetei trimite spre interior tot ceea ce trăiește, transformând realul în fulgurații onirice: „dacă-mi deschid ochii brusc / dacă clipesc des și mărunt, / observ cum / timpul e sacadat în secvențe mărunte / printre care se plimbă nestingheriți / vecinii noștri din lumi paralele” (Moment vulnerabil, p. 42).
Sensibilitatea Hannei Bota, expusă și caligrafiată în versuri atent construite, cu iluminări sporadice, venite inclusiv din sfera socialului, pare înăbușită și captivă în „o tumoră a timpului” (Profeție, p. 44). Astfel, citim firave inserții de atitudine, ca voce a cetății, la început de volum: „lanuri largi de floarea-soarelui / ar fi răsărit din semințele / scoase din țară la export / noi consumăm ulei străin” (Bărcuțe de hârtie, p. 7), la mijloc – Plânsul lui Iura, p. 47 – care s-ar putea cita în întregime, dar nu o facem, lăsând cititorului plăcerea de a descoperi singurul poem din volum în care murmurul reținut al eului liric „dă pe dinafară”, transformându-se în plâns, iar în conștiința noastră, în urlet, și în fine, la sfârșitul acestei selecții de poeme: „ploaia a umplut străzile / drumurile înfundate / opresc goana / spre Europa / … / firele tot mai subțiri ce ne țin / sunt arse în noi scumpiri / în minciuni și griji / apoi cădem în gol” (Negru pe negru, p. 66).
Un loc aparte în volum îl are amintirea mamei poetei, care prin moarte s-a sustras închisorii digitale în care ne aflăm cu toții, la construirea căreia participăm asiduu, în inconștiența noastră, cu risipirea prețioaselor clipe ce ni s-au dat prin aruncarea lor în hăul virtual: „Am văzut într-o vitrină o pijama verde / cu buline albe și albastre /… / am căutat în telefon / ce greșeală // din ziua aceea ecranul s-a umplut / cu duzini de oferte de pijamale /… / am văzut toate modelele lumii / cu flori, cu papagali, cu inimioare, / cu pătrățele, liniuțe sori și stele / printre oferte / abia s-a strecurat / un mesaj că-i mama bolnavă / boala ei se pierdea / neînsemnată printre modele – / de astă dată în dungi /… / boala și moartea mamei… / linii în alb-gri / mormânt, ploaie / pijamale vărgate / ca niște gratii virtuale dintre care / n-ai cum să scapi / o cușcă-închisoare digitală. // doar mama zburase liberă / din colivie / lepădându-și pijamaua verde / cu buline albastre – / trup și câmpie” (Închisoare digitală, p. 64).
Volumul – și jocul de-a timpul – se încheie cu poemul Vis lucid, care aduce și numele lui Einstein în această ecuație – nu se putea altfel, unde poeta conchide: „doar teoria / timpului relativ îmi dă de furcă – / în rest, / nici o schimbare / totul e ca înainte de culcare // ca înainte de a scrie poemul acesta // ca înainte de a mă naște // înainte” (p. 68).
Poeta face față cu brio acestui joc, recurgând la desentimentalizarea discursului, care, chiar și în aceste condiții, nu pare rigid, ci mișcat la suprafață de un flux subteran de lirism, alimentat de reverberații lăuntrice, când nostalgice, când melancolice, dar deloc patetice. Reușita acestui volum nu ține, vorba poetei, de fizică, ci de cuvânt. Și în mod incontestabil, de talentul Hannei Bota.
* Hanna Bota, De-a timpul, poezii, Editura Tracus Arte, 2024. Ilustrații de Constantin Baciu.
+ There are no comments
Add yours