În urmă cu doar câțiva ani, poeta Rodica A. Carceanschi a făcut parte dintre cei publicați în „Cercul poeților”, vol. 2, al Cercului Literar de la Cluj, grupare în care a devenit membră de atunci. Cele zece poezii cuprinse în respectiva antologie au fost însoțite și de o notă de prezentare, pe care o încheiam astfel: „Există în toate aceste texte o solidă bază pentru o construcție poetică de calitate, prevedem un drum dificil al poetei, dar cu rezultate spectaculoase în viitor.”
Iată că Rodica A. Carceanschi, chiar cu o asemenea încurajare, nu s-a grăbit să debuteze în volum individual decât după ce a parcurs acel drum, poate mult prea dificil la nivel personal, benefic în schimb ca rafinare a expresiei poetice. Nu vom întâlni la tânăra poetă, decât foarte rar, stângăcii de începător. Ea pare să se fi maturizat pe măsură ce cotidianul se insinua, cu dramele și afectele, din viață în poezia sa: „să fiu eu următorul star ce-şi recită drama shakeasperiană / să-mi curgă viaţa în valuri de salivă incandescentă” (Revoltă).
Atmosfera inclementă, ce învăluie deopotrivă eul liric și pe cei care vin în contact cu acesta, este o constantă a întregii poezii din volum, intensitatea scade sau crește în funcție de supliciile la care destinul supune ființa din carne și oase: „mă întind bolnavă pe patul de paie / cu pletele împrăştiate / ca şerpii Medusei / fiecare respiraţie risipeşte în aer / aceeaşi aromă leşioasă” (Șerpii Medusei) sau, într-un registru și mai acut: „împarţi şi desparţi acelaşi ghem de lână artificială / îl laşi să cadă în rotocoale spinoase peste trupul meu / pielea simte durerea energic / cernută într-o clepsidră cu trei incinte de sticlă incandescentă” (Destăinuire).
Contactul poetei cu realul, întotdeauna traumatic, este dorit cu ardoare precum un ciliciu de către călugării penitenți și dă naștere unor versuri de mare forță: „în nopţi ca acestea tigrul meu chinezesc bate la uşă / intră mândru şi frumos cu ghearele de foc / mă atacă / mă doboară şi înfige colţii acolo unde doare / ne privim ca într-o oglindă / ne încrâncenăm / ne îmbrăţişăm şi dansăm / am nevoie de întâlniri ca acestea / de nopţi ca acestea / de războaie” (Tigrul chinezesc) și în același timp o face să recompună în poezie un climat aproape luminos pentru moarte: „simt cum carnea se împuţinează pe corpul meu şi-aşa subţire / capul îmi pare o bilă suspendată pe un morman de nelinişti / iar viaţa mi se scurge prin picioare în cercuri de lumină / împletesc gânduri fragile cu simţiri de fier şi ştiu că astăzi voi muri (Pedeapsă).
Materia însăși e stigmatizată, scrijelită și mutilată („un torace mutilat de golurile de aer” – Biografie sau „urăsc chipul tău desenat pe retină / ca o pecete a infernului” – Şerpii Medusei), în demersul poetei de-a o aduce la forma ideală pentru a fi percepută ca poezie, dincolo de cele cinci simțuri: „s-au scris poezii în epiderma peste care se lasă seara / pe zâmbetul leneş ţi-a îngheţat curajul / ca o lamă de cuţit ce a înflorit / coperta goală a unei poveşti în Braille”.
Universul poetic al tinerei autoare, al afectelor „incandescente” (cuvânt recurent în tot volumul) nu putea să nu cuprindă și acele daddy și mommy issues, generatoare de adânci tulburări pentru adulți, tratate de către poetă cu luciditate și traduse în versuri austere, fără prețiozități și fără autocompătimire: „presimt că toată viaţa voi repara / ceea ce mama a creat” (Creație) sau „…ţesuturile se refac / doar dragostea de mamă lasă cicatrici” (Dragoste de mamă) sau „carnea vicleană s-a încordat în zâmbet / şi târziu am înţeles că doare / ca o arsură de gradul unu / îmi lasă loc să supravieţuiesc / pedeapsa mea seamănă cu o mamă dictator / şi un tată mort” (Durere). Uneori lasă garda durității jos, și emoția își face loc în versuri ca: „sunt orfană de iubire / iar mama a plecat / puţin câte puţin / în fiecare zi” (Puţin câte puţin).
Cu toată această sintaxă a suferinței, poezia Rodicăi A. Carceanschi rămâne în limitele unei rigori de expresie poetică fără metafore care să semene a lamentație, a disperare sau tragedie. La fel a observat și Felix Nicolau în textul însoțitor de pe coperta IV: „Emoția ardentă este dublată de un fel de luciditate a experienței. Din acest contrast rezultă poeticitatea, iar nu din figuri de stil sau alte trucuri. O artă de fiecare zi, a interiorului cotidianizat. În aparență nespectaculoasă, în esență dramatică cum și tăioasă. Întoarcerea poeziei la autenticitatea trăirii și printr-un al șaselea simț.”
Poeta e conștientă că există o demnitate în eșec, de aceea „nu va şti nimeni că am dat faliment / atâta timp cât firma e încă luminată” (Preoperatoriu).
Transfigurarea luptei cu un destin ce pare potrivnic dinspre toate direcțiile într-o exprimare artistică armonioasă, cu valențe estetice incontestabile ne face să răspundem invitației autoarei la o ars poetica: „coboară înspre cripta săpată în mine / acolo stă poezia întreagă ca o statuie / şi zbiară către tine tot înţelesul ei” (Revoltă) și să sperăm într-un parcurs sub generoase auspicii al acestui volum.
+ There are no comments
Add yours