Pentru Gheorghe Jurcă, scriitor de cursă lungă, ajuns la o vârstă venerabilă, cel mai recent volum de poeme, Alergie la frumusețe și singurătate (Editura Ars Longa, Iași, 2024), decopertează o nouă fațetă a longevivei sale existențe creatoare. Fiu al Apusenilor, din a căror matrice își trage sevele, poetul s-a născut „printre salamandre și mierle / dar și cireși de o tandrețe copleșitoare”, elemente dintr-o natură prietenă pe care o manipulează ludic, exorcizând-o sau îmblânzind-o și care îi oferă adăpost în momentele de solitudine, care glisează, nu o dată, înspre momente de meditație (Am ajuns să dau răspunsuri la întrebări nepuse). De altfel, singurătatea, una dintre cele două coordonate anunțate din titlu, reprezintă o bornă fecundă pe traiectul vieții, „o lampă cu sticla afumată”, prietena cea mai fidelă, cu care poetul are o relație foarte vie, cei doi aflându-se într-o căutare eternă, bazată pe antinomii.
O caracteristică a poemelor din prezentul volum o constituie narativitatea, dar nu o zicere simplă, ci una cu învățăminte, în care dialogul și descrierea se conjugă liric pentru a țese o pânză când aspră, din fire naturale, nemaculate, când translucidă, eterică, aproape de necuprins (Făină de lună). Figurile pe care Gheorghe Jurcă le evocă sunt ale tatălui și mamei, ale bunicului și ale altor rude apropiate. Mai apar și alte personaje cu greutate din lumea rurală pe care o cunoaște atât de bine și din al cărei sân s-a ivit, dar și din spațiul urban de care nu este nicidecum străin. Poetul ne invită la o călătorie în ale sale lumi reale și imaginare, exterioare și interioare, de o bogăție și o fervoare care cer o lectură empatică pentru a putea culege, în deplină cunoștință de cauză, roadele, deloc puține.
Folosindu-se de valențele incantatorii ale cuvântului, poetul își lucrează nesățios materialul de creație, transformându-l abil și miraculos, unele poeme reverberând arte poetice sau chiar meditații asupra universului ficțional (Anxietate). Universul liric al poetului este agrementat de referințe livrești cu care jonglează firesc, iar rezultatul este unul de mozaic, care surprinde și încântă totodată. Poezia nu vine ușor, există momente de gol inspirațional, „când muzele te părăsesc, metaforele bat în retragere / și coala de hârtie rămâne albă”, dar apelul la metafizic rămâne o soluție, pentru poeți, mereu la îndemână (Aproape de Dumnezeu).
Femeia, întruchiparea frumuseții și a iubirii, conduce spre cealaltă coordonată pe care se sprijină poemele din acest volum. Venus de Ampoi, Fiica pădurii, Ida, Denisa, Isadora – iubiri trecătoare („dacă norocul îți va scoate în cale femei / frumoase, nu ezita iubește-le, iubește-le / și apoi degrabă descotorosește-te de ele / mai bine singur cu tine / decât singur cu altcineva”) ori nu (Maria din Corabia) – ca o candelă eternă arzând în sfeșnicul sibilinic al sufletului (Totul s-a întâmplat altfel). Însă relația cea mai de taină, și pe care a cultivat-o mereu, a fost cea cu poezia, o femeie desculță, cu pași ușori, ca niște frunze fluturând, da, poezia, această binecuvântare cerească, singura stăpână pe sufletul poetului.
Gheorghe Jurcă rămâne un căutător metafizic care își cartografiază liric existența într-un regim poetic confesiv, cu inserții livrești, și o face cu originalitate și șăgălnicie. Aflat într-un interogatoriu continuu cu sine însuși și într-unul fecund cu poezia, Gheorghe Jurcă îi rămâne fidel acesteia din urmă, cei doi actanți se caută perpetuu în universurile reale și imaginare din care ies și în care intră cu eleganță și ușurință. Doar așa poetul își regăsește propriul suflet, pe care, iată, îl așază cu generozitate, în versuri cu tâlc, în fața cititorului.
Și cum „în orice carte pe care o deschizi […] dai peste o taină”, poetul lasă în urmă-i, într-un spirit care-l apropie de confrații postmoderni, câte o taină spre a fi dezlegată de cititori sau spre a dezlega ori a limpezi ea însăși, ca o lampă luminând în noapte, o cale, o întrebare. Oricum ar fi, în prezentul volum, Gheorghe Jurcă ne invită să surprindem flash-uri din laboratorul său alchimic, aureolat de „sincope de lumină”, pentru că el iubește cu fervoare poezia și rămâne un idealist romantic, însă unul care nu obosește să găsească noi înțelesuri, un mag ce creează și recreează, la nesfârșit, universuri, senzații, trăiri. Dezminte, astfel, titlul volumului (cu dublu înțeles, firește!), deoarece face dovada unei înfloriri mirabile, cu sens, care va purta fructe ale căror semințe vor continua ciclul tainic și fără sfârșit al creației.
