Elena Abrudan, Dansul iubirii

Printre cărțile publicate la Editura Neuma în ultima vreme, se numără și volume de poezie, reunind autori tineri sau deja maturi care încearcă să comunice cititorilor emoții, zbucium sufletesc, neliniști și soluții originale pentru a exprima perceperea subiectivă a realității.

Mărturisesc că volumul lui Sandu Frunză, Dulcea mea toamnă (Editura Neuma, 2024) m-a atras mai întâi prin ilustrația copertei care ne prezintă imaginea sugestivă a celor doi îndrăgostiți din pictura originală și poetică a lui Marc Chagall (The Lovers, 1929). Folosind doar câteva culori saturate și tonuri amestecate gradual, pictorul reușește să sugereze o atmosferă vibrantă în care mișcarea, ritmul, gesturile ocrotitoare și compasiunea mărturisesc despre intensitatea sentimentelor celor doi iubiți. Privind această imagine delicată începem să deslușim cumințenia, emoția și senzualitatea cu care se derulează povestea de iubire pe care ne-o încredințează cu sinceritate autorul. Cu sensibilitate, timiditate și delicatețe, poetul descrie diferitele ipostaze ale iubirii.

Din perspectiva vârstei mature, elanurile tinereții reprezintă începutul neliniștii, al speranței și al împlinirii prin iubire. „Cândva / În amintirile mele / …cu palmele tale / ai coborât în sufletul meu luna / Și a crescut în mine / până am devenit dimineață” (Din amintiri). Trecerea timpului nu estompează entuziasmul tineresc și emoția întâlnirii cu ființa iubită. „A venit frigul și mi se face dor / De corpul tău umezit de mângâierile solare / De trupul tău înfierbântat / sub razele lunii / ascunse în mare” (Îmi este dor).

Aflat în toamna vieții, poetul simte că relațiile interumane, natura însăși și cotidianul tumultos pot fi înfrumusețate de iubirea care vibrează în sufletele și în trupurile celor doi îndrăgostiți. „De-ai ști / ce mult mă doare / Spațiul invizibil care ne desparte /…Într-un galop de coame în vânt / într-o cavalcadă de aripi / coborâte din cer / Ai sosi” (Distanța). Zbuciumul și zgomotul cotidian, străzile lipsite de culoare și vuietul rețelelor sociale pot să estompeze uneori avântul, imaginile visate sau văzute aievea, și chiar amintirile. Rămân vocile, povestea, liniștea, tăcerea și cuvintele care suplinesc în chip magic elanul tineresc. „Lasă-mi doar cuvintele / Sfintele / …Doar cuvintele / Ne mai țin împreună” (Doar cuvintele). În încercarea de a nu renunța la ultimele raze de soare care-i încălzesc inima, autorul recurge la imagini ale sacralității și transcendenței, „Dacă n-ai fi existat / Dumnezeu ar fi plâns în mine / Și m-ar fi vegheat până la ivirea ta” (Dacă n-ai fi existat); „Mi-ar plăcea ca Dumnezeu / să mai stea o vreme / aici la mine / …Numai el înțelege / cât te iubește / sufletul meu (Imn).

Totuși, venind dinspre filosofie și comunicare, poezia de dragoste a lui Sandu Frunză reflectă preocuparea autorului de a da seamă despre lumea în care trăim, despre influența civilizației contemporane asupra ființei umane și, în particular, asupra poeților și a poeziei. „În era digitală / Poeții vor redeveni romantici / pentru a putea spune povestea / salvării omului ca om / …Povestea duhului nostru postmodern / de altă dată / o vor clădi cu știința așezării lemnelor / pentru a aprinde / focul de taină al eului digital” (Condamnarea la romantism).

De multe ori, dansul iubirii este marcat de intruziunea cotidianului cu tot cortegiul său de neliniști, zgomot, viteză, oboseală și preocupări care se interpun între poet și muzele sale. Astfel, poemele par o încercare continuă de refacere a unității primordiale care poate fi regăsită în toate manifestările de iubire consemnate de poet. „Erosul vine întotdeauna / dintr-un necunoscut atotcuprinzător / și universal / ca o înfiorare sublimă, asemănătoare / tropotelor unui cal / care aleargă în lumina lunii / de parcă numai așa / s-ar putea trăi și s-ar putea muri” (O înfiorare sublimă). Printre reflecții filosofice, descrieri și explicații care nu-și găsesc întotdeauna rostul, poetul surprinde frumusețea sufletească și trupească a iubitei ca pe „Un fagure de miere / încins de lumină” sau ca „O lacrimă de bucurie / prelinsă din ochii albaștri / ai cerului” (Sufletul tău). În smerenia sa, poetul recunoaște simplitatea bucuriei întâlnirii cu iubita, când înțelege că: „Nimic nu poate fi mai frumos decât / gleznele tale / mângâiate de iarbă” (Și gleznele tale în iarbă). El vede cum trupul „de lună și de miere” al iubitei capătă „gust de toamnă”, iar vocea ei aduce în povestea lor de dragoste: „Și soarele și luna și cerul înstelat / și pământul care-a dat în floare” (Vocea ta) numai pentru a fi cuprinse în dansul iubirii lor înflăcărate „Apoi să ne regăsim din nou / Două fante luminoase de pământ / unite de o singură apă” (O singură ardere).

Apropierea iernii intensifică percepția lumii ca fundal care reflectă chipul iubitei „modelat de ale iubirii mâini” (Dulcea mea iarnă). Conștient de complexitatea încercărilor vieții și finitudinea ființării, încrezător în forța cathartică a iubirii, poetul așteaptă sublimarea zbuciumului sufletesc și trecerea în lumină: „Va veni iubirea … / mi se va dezvălui / ea va fi bănuțul de aur / cu care voi plăti / trecerea anevoioasă prin frontierele morții (Transcenderea).