Articole

Duzic, văcarul

Motto: „Un voievod fără pricepere își înmulțește faptele de asuprire, dar cel ce urăște lăcomia își lungește zilele.”

(Proverbe, 28:16)

 

Ce vipie, Doamne! S-a uscat iarba pe izlaz și vitele vin mai flămânde de la păscut decât dimineața când pornesc! Gospodarii satului sunt nevoiți să le pună seara în iesle ceva nutreț uscat, paie de orz sau de grâu rămase din anul precedent.

Sărmanele animale! Se înșiruiau pe ulițele satului, slabe, costelive, flămânde și se adunau într-o poiană mai joasă, unde primăvara, când se topeau zăpezile, se forma un lac, pe care noi, copiii, ne plimbam cu plute improvizate, construite din nuiele și coceni. Ne închipuiam într-o Veneție sui-generis, despre care nu se știe de unde auziserăm, iar noi, micii gondolieri, ajungeam acasă leoarcă, uzi până la piele, spre nemulțumirea părinților.

Din această poiană, animalele erau mânate de către cei doi văcari pe un drum larg până la „Vadul Lung”, o tăietură în coasta dealului, care se deschidea spre Lunca Siretului, unde se afla pășunea satului. Pe vad, animalele se înghesuiau unele în altele, fiindcă drumul era îngust și, nu de puține ori, se întâmpla ca unele mai nervoase să nu suporte atingerile dure, răzbunându-se pe suratele de alături. În dezavantaj erau junincile mai firave și mai plăpânde. Văcarii erau și ei liberi în timpul sărbătorilor de Paște și atunci fiecare gospodar își hrănea animalele după posibilități: fie le priponeau prin pârloage de pe loturi private, fie își trimiteau copiii să le pască pe același izlaz comunal. Eu am fost privilegiat, norocos aș spune, fiindcă tata, în asemenea perioade, mă trimitea să am grijă de cele patru vaci ale noastre, pe același izlaz al satului. Îmi plăcea mai ales drumul care străbătea vadul, deoarece, cum începea coborârea, un val de miresme rare mă întâmpina. Cimbrul sălbatic creștea din abundență pe marginea drumului, iar pe costișele vadului, acoperite de un covor multicolor de flori, creșteau sălcioare parfumate. Mergeam încet prin acest labirint fermecător care punea stăpânire pe ființa mea și țineam dinadins să prelungesc trecerea spre luncă. Aceasta se întâmpla când primăverile erau normale, cu precipitații echilibrate. Dar anul acesta, primăvara a fost secetoasă, căldurile au venit mai devreme și, în loc de ierburi grase și bune de păscut, pe luncă au crescut bălării.

Duzic era văcarul cunoscut cu acest nume ciudat de întreg satul, o sonoritate inedită pe care nimeni nu o înțelegea; oamenii din sat se numeau Gheorghe, Ion, Alexandru, Dumitru, nume obișnuite la români, dar Duzic?! Desigur, numele lui adevărat era altul, însă nimeni nu-l știa, fiindcă Duzic venise, copil fiind, ca slugă la un om foarte bogat, Costică Mustață, care a avut grijă să păstreze misterul și, când Duzic a devenit major, l-a însurat cu o fată săracă, slugă la curtea unui boier din apropiere, Cudalbu. Fata nu împlinise nici 17 ani, dar pe vremea aceea legea era permisibilă.

Costică Mustață le-a dat o vatră de casă de vreo trei sute de metri pătrați, pe care Duzic și nevasta lui și-au construit o căsuță din paiantă, cu o singură odaie și o mică încăpere cu o sobă oarbă, unde era vatra focului cu un cuptor rudimentar, pe care familia Duzic își făcea fierturile. De gard în jurul casei nu putea fi vorba, fiindcă erau atât de săraci, încât nimeni nu avea ce să fure. Duzic a devenit principalul văcar al satului și a rămas în această slujbă până la vârsta de 80 de ani și toată suflarea satului se mira că nu îmbătrânea, deși ducea o viață austeră, mâncând în fiecare zi pe la săteni, fiindcă așa era înțelegerea, pe lângă leafa pe care o primea în bani. Exista un fel de rânduială, fiecare gospodar, când îi venea rândul, pregătea, la prânz, bucate pentru cei doi văcari. (Duzic își luase un ajutor, un tânăr cam retardat, pe care îl plătea cu te miri ce, dar mânca și el pe la săteni.)

Un eveniment neobișnuit s-a petrecut în sat când a avut loc o ceartă între Duzic și un gospodar mai înstărit pe care văcarul l-a acuzat că nu a achitat suma cuvenită, reducând-o considerabil. S-a dovedit că Duzic a avut dreptate și gospodarul s-a făcut de rușine, fiindcă acesta ținea bine socotelile, știa cine a plătit și cine nu datoriile către văcari. Duzic nu povestea niciodată nimănui unde s-a născut, despre părinți, frați sau surori. Cert este că știa să scrie și să citească, ceea ce dovedea o brumă de învățătură pe care o dobândise numai el știa cum și unde.

Lucru de mirare, deși văcarul nostru era destul de înțelept, el avea un fel de neglijență și dispreț față de înfățișarea sa, umblând mereu cu aceeași cămașă ruptă și murdară, cu o pălărie strălucind de grăsime, cu niște pantaloni peticiți mozaicat în diferite culori, opinci de cauciuc din care îi curgeau obielele legate cu sfori de cânepă. Altminteri, era un om chipeș, în floarea vârstei, cu fața arămie, un nas drept, proporționat și doi ochi verzi, vioi și cu privire tăioasă. Barba patriarhală și mustața răsucită în sus îi întregeau chipul expresiv, unic. Când era cu vitele pe izlaz, sprijinit în bâta noduroasă, frumos șlefuită, părea o statuie cioplită de mâna unui artist expresionist care își plasase opera pe întinderea pășunii, așezând în fundal și perspectivă cireada de vite și liziera pădurii.

Circulau zvonuri cum că Duzic ar fi fost un copil abandonat de o domnișoară educată la un pension din Franța, iar părinții, destul de bogați, l-au dat unei femei care nu avea copii, fără ca nimeni să afle, pentru a spăla rușinea. Femeia ar fi murit în urma unei boli necruțătoare și Costică Mustață ar fi profitat de situație pentru a avea o slugă fără pretenții. Alții insinuau că Duzic era chiar copilul lui Costică Mustață dintr-o aventură cu o croitoreasă din oraș, dar aceasta nu a dorit să păstreze copilul. Și câte și mai câte povești circulau printre săteni, mai ales femeile cu multă imaginație țeseau presupuneri incredibile.

Dacă din întâmplare bârfe grosolane ajungeau la urechile lui Duzic, acesta le ignora și uneori glumea, spunând cu ironie că, de fapt, el se trage dintr-o familie nobilă de grăjdari de la Curtea regală.

Când Duzic a ajuns la vârsta de vreo 40 de ani, și-a făcut apariția în sat un inginer neamț care a cumpărat 15 hectare de pământ pe un grind mai înalt, aproape de sat, unde a sădit o vie cu soiuri franceze și o livadă de nuci, cireși, alți pomi fructiferi, apoi a adus utilaje și a săpat o fântână pentru a avea o sursă de apă, încât oamenii din sat se minunau de realizările neamțului și, mai ales, de faptul că în trei ani, atât via cât și livada au intrat pe rod. Prevăzător, inginerul și-a împrejmuit proprietatea cu un gard înalt de sârmă ghimpată, dar voia să aibă și un om de nădejde, un administrator isteț și un paznic. A găsit în sfârșit pe un fost contabil la curtea unui boier, un ardelean pe nume Coșeriu, iar ca paznic, cineva i l-a recomandat pe văcarul Duzic. Inginerul s-a prezentat la coșmelia acestuia cu un translator, ca nu cumva să fie înțeles greșit, deși rupea și el destul de bine românește. „Domnule Duzic, zise translatorul, uite despre ce este vorba, domnul inginer ar dori să aibă la vie și livadă un paznic de nădejde, un om devotat și cinstit în care să aibă încredere. Domnul primar v-a recomandat ca fiind omul potrivit. Veți fi plătit dublu față de cât vă dau sătenii pentru slujba pe care o faceți acum”. „Ei, bine, a răspuns Duzic, eu nu-mi părăsesc slujba mea, fiindcă am o înțelegere cu consătenii mei, cunosc bine animalele, știu aproape și numele fiecărei vite, când a fost gestantă și când trebuie să fete. Dumneavoastră, domnule inginer, plătiți bine și veți găsi cu ușurință pe cineva care să vă păzească proprietatea”. Inginerul și translatorul s-au uitat cu nedumerire unul la altul și au plecat uimiți de inteligența văcarului și promptitudinea răspunsului. Și Duzic a rămas la cireada lui, îndurând zăduful verii și ploile reci de toamnă, ducându-și viața austeră, neobișnuită, fiindcă avea el anumite ciudățenii: dormea pe prispa casei, învelit cu un țol și își lăsa nevasta să doarmă singură în odaie. Uneori îl vedeau oamenii stând meditativ pe prispa casei, fără să-și ridice privirea la cei care treceau pe uliță, iar dacă cineva îi dădea binețe, răspundea, ridicându-și privirea doar pentru o clipă, apoi își pleca din nou capul, scormonind cu un bețișor țărâna, încercând parcă să deseneze ceva. Și așa petrecea ceasuri întregi – de când nevasta lui se prăpădise – într-o singurătate ascetică, chiar și la bătrânețe. Nevasta lui, cu care și-a împărțit sărăcia, nu ieșea din ogradă decât duminica, ori în zilele de sărbătoare când se ducea la biserică, mereu cernită, fiindcă Dumnezeu nu i-a dăruit copii. După vârsta de 80 de ani, Duzic nu a mai rămas în slujba de văcar al satului, dar a continuat să muncească, cioplind pentru săteni cozi de topoare și de lopeți, ca să-i treacă de urât, și așa, în singurătatea lui, Duzic a trăit până la vârsta de 101 ani. Sătenii l-au înmormântat în cimitirul satului, i-au ridicat o cruce de piatră pe care au scris un epitaf: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Duzic, dulce-i fie odihna!” Într-adevăr, robul lui Dumnezeu!

La praznicul de înmormântare, preotul a ținut o predică impresionantă, lăudând cucernicia Eufrusinei, soția răposatului Duzic, care era nelipsită de la slujba liturghiei și nu era duminică sau sărbătoare să nu lase în cutia milei o sumă substanțial mai mare decât gospodarii cu stare, iar înainte cu vreo cinci ani de a-și da obștescul sfârșit, a fost cel care a plătit construirea unui gard nou din jurul bisericii. La auzul acestor fapte creștinești, femeile își dădeau coate, iar bărbații holbau ochii unul la altul nedumeriți. Cunoscând sărăcia văcarului, parcă se întrebau: „De unde, frate, atâta bănet?” „Hm!, mare minune!” Un glas răgușit străbătu din mulțime ca o condamnare veșnică din gura fostului tovarăș de văcărie al lui Duzic: „Cine, măăă? Zzgârcitul celaaa?” Toți comesenii praznicului și-au înălțat capetele, privindu-l pe Ionuț ridicat în picioare. „Oare ce a vrut să spună?” Privirea lui Ionuț a rămas fixată undeva pe dracila din spatele casei lui Duzic, mărul lui Adam se ridica și cobora, înghițind în sec, fără ca vorbitorul să mai scoată vreun cuvânt, doar un fel de mârâială înceată se mai putea auzi din gâtlejul sufocat de emoție. Preotul puse capăt momentului și adăugă o frază care mai mult a încurcat gândurile celor prezenți: „Vedeți, dragi săteni, credincioși ai lui Hristos, cum poate durerea omenească să înalțe ființa în momente de grea pierdere a unui ortac iubit?!”

Ionuț își luă bâta, își puse pălăria pe cap și se îndreptă spre uliță, bombănind cuvinte neînțelese. Mergea, pășind rar, puțin legănat pe ulița care ducea spre câmpie, apoi se pierdu în ceața serii de toamnă, în timp ce oamenii sorbeau ultima licoare spre pomenirea lui Duzic, iar preotul și cantorul tărăgănau cântarea: „Veșnica luuui pomenireee!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.