Articole

Duioasele visări ardente

De-a lungul veacurilor mai mult sau mai puțin potrivnice artei cuvântului, printre hățișurile lumii prozaice, și-au croit drumul pe calea regală a Poeziei istorici, filozofi, matematicieni, medici, ingineri etc. Fără îndoială, „straiul de purpură și aur” (Eminescu) nu este doar veșmântul de gală al literaților. El poate fi al tuturor acelora care, pe lângă un strop de erudiție, sunt înzestrați cu tainicul și incandescentul suflet de poet…

Radu Matei Todoran (n. 11 octombrie 1954, Pianu de Sus, județul Alba) este de profesie inginer chimist, iar apogeul carierei sale îl reprezintă cei 24 de ani petrecuți la Fabrica „Apulum” (1985-2009) unde a fost, rând pe rând, inginer în cercetare, șef de atelier, inginer-șef, director general adjunct, director general, președinte al Consiliului de Administrație, contribuind astfel la faima porțelanului de Alba Iulia. În calitate de student al Universității Tehnice din Timișoara, a cochetat cu scrisul la revista „Forum studențesc” și s-a numărat printre inițiatorii Cenaclului literar „Alma Mater Timisensis”. Ulterior, la Alba Iulia, a înființat Cenaclul „Apulum” și săptămânalul „Acum” (unul dintre primele săptămânale postrevoluționare din țară). Debutul editorial are loc, destul de târziu, cu volumul de poezie Lumina din propria-mi umbră (Editura Mesagerul, 1998, Cluj-Napoca). După o pauză îndelungată, se întoarce la literatură odată cu publicarea plachetei Aș vrea să fiu iarăși mesteacăn (Editura Waldpress, 2019, Timișoara) și a cărții de proză scurtă Clopote de lemn (Editura Altip, 2020, Alba Iulia); o carte grație căreia i-au fost decernate două premii literare: Premiul Național „Călătorul” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara și Premiul Național „Damian Izvericeanu, 1883-1935” al Centrului Cultural şi Complexului Muzeal Oraviţa.

Pergamentele uitării (Editura Cognitiv, 2021, Alba Iulia) se constituie într-o nouă și surprinzătoare carte de poezie. Surprinzătoare, întrucât Radu Matei Todoran pare să fi renunțat (în mare parte) la caracteristicile poemelor sale din volumele precedente. Ne referim, aici, la melancolia exuberantă, la muzicalitatea cu iz de romanță și, mai ales, la impetuoasele volute stilistice ale versului clasic pe care le întâlneam, de pildă, în Lumina din propria-mi umbră: „O zare-am fost/ și-o zare-am să rămân/ doar o secundă am evadat prin/ stele/ rotiri de umbre ca într-un vis/ păgân/ sunt gândurile mele.” Cu puține excepții, poetul adoptă, acum, versul alb, dorind să confere deopotrivă modernitate și solemnitate discursului liric. Tonalitatea este adesea una elegiacă și, pe alocuri, chiar glacială, căci imaculatele zăpezi ale tinereții pot reveni abia pe calea amintirilor, dacă nu cumva a fost și ea îngropată de avalanșa uitării: „viforul din inima mea/ transformă lumea aceasta reptiliană/ într-o banchiză// zăpezile îți învăluie amintirea/ în pergamentele uitării” (Pergamentele uitării). Frigul devine simptomul lumii populate cu măști ambulante, caracterizate, prin excelență, de o permanentă răceală afectivă. El provoacă frisoane existențialiste, angoase și dă naștere unor stihuri gnomice: „viața străbătută prin vad/ este precum poteca animalelor/ spre sacrificiu” (Viața după pergamente).

Zăpezilor și banchizelor li se opun duioasele visări ardente, menite să topească depărtările, să apropie „iubita iubirii” de tâmpla fierbinte a „visătorului infailibil”. Primăvara renaște speranțele ruinate, reiterând idile, cu multă evlavie și tandrețe, într-un cadru feeric, uneori presărat cu flori de măr, alteori cu flori de vișin ori de liliac: „Flori de măr/ în vârtejuri/ îmi loveau fața/ iar fața parcă mi se lumina// Buzele tale/ desenate de vânt/ semănau dorințe/ în inimile noastre/ și ele/ inimile noastre/ coșuri de flori albe/ ne sădeau/ în lutul roditor al iubirii/ și liniștea ne cânta în tăcere/ topirea” (Iubire cu flori de măr). Starea sufletească predominantă a poetului este visarea, de aici și frecvența unor sintagme, precum „vis cald”, „muguri de vise”, „vis de pietre scumpe”, „scrânciob încărcat cu vise” etc. În esență, visul, noaptea, cerul, stelele, luna sunt motive literare predilecte ce probează alura romantică a creațiilor lui Radu Matei Todoran, chiar dacă turnura versului alb și unele sporadice dimitizări („luna blid știrbit”) îl situează, undeva, în preajma modernismului.

În umbra „mestecenilor de argint”, furat de amintiri și „rătăcit printre gânduri”, trubadurul de altădată resimte, dureros, scurgerea ireversibilă a timpului. Vechile orologii, clepsidra cu nisipul ei, care „ne măsoară destrămarea” (Blaga), devin stranii efigii ale efemerității și zădărniciei condiției noastre umane: „Timpul un bătrân travestit/ a venit la piață/ să vândă orologii blestemate/ secundele cad/ dintre dinții roților/ ca niște lacrimi” (Un bătrân travestit).

Până la urmă, cel puțin în cazul acestor creații lirice, nu încadrarea într-un curent literar sau altul este importantă, ci mai degrabă credința autorului lor în originalitatea Poeziei, în necesitatea ei de a cultiva imaginea artistică, metafora scânteietoare, comparația memorabilă.

Străjuite de zeii Eros și Cronos, reflexive și confesive, iluminate de amintiri și răvășite de nostalgii, versurile din Pergamentele uitării denotă un talent remarcabil ce pare să fi regăsit, iată, drumul spre nemuritorul Parnas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *