Pe lângă activitatea deosebită desfășurată în cadrul adunărilor generale anuale, unde se dezbăteau problemele cu care se confruntau învățătorii de la școlile confesionale românești din Sălaj și se căutau soluții concrete pentru rezolvarea lor, în viața și activitatea Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni (R.Î.R.S.) au existat și două inițiative de excepție: înființarea unei alianțe a tuturor reuniunilor învățătorești greco-catolice din Transilvania (1904) și inițiativa organizării unui Congres al învățătorilor transilvăneni, la Cluj, în anul 1913.
Prima inițiativă aparține reputatului profesor Gavril Trifu, care la momentul respectiv era pensionar, dar se implica încă activ în viața Reuniunii. Pe lângă aceasta, a acceptat să conducă și destinele școlii de fete a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene din Șimleu Silvaniei.
În acest context, la 11 septembrie 1903 are loc ședința Comitetului central al R.Î.R.S., la Șimleu Silvaniei, sub președinția onorifică a profesorului Gavril Trifu. El aduce la cunoștință și prezintă membrilor comitetului un proiect de organizare a unui congres general al învățătorilor din Transilvania, care să se țină la Cluj sau Oradea, în data de 10 octombrie 1903, „precum își vor alege mulțimea”, cu scopul de a se înființa o alianță a învățătorilor români de la școlile confesionale greco-catolice din Transilvania. La acest congres, fiecare reuniune urma să-și trimită câte doi delegați, prevăzuți cu credenționale și cheltuieli de deplasare suportate de către reuniunea la care erau membri. Cei prezenți aduc mulțumiri lui Gavril Trifu pentru efortul redactării proiectului și decid ca el să fie tipărit la „Victoria”, în Șimleu, în 50 de exemplare, iar statutele referitoare la congres să fie elaborate tot de către Gavril Trifu. Referitor la problema înființării unei gazete pedagogice a reuniunii sălăjene se decide ca ea să fie dezbătută în cadrul congresului învățătoresc. Trecând la cele veșnice, învățătorul Ioan Ciupe, din Stârci, se decide ca viitorul învățător din Șimleu să fie membru în comitet și bibliotecar al reuniunii. Pentru recepționarea bibliotecii reuniunii se alege o comisie alcătuită din Vasile Oltean și Georgiu Bogdan.1
Prin intermediul proaspăt înființatei „Gazeta de Duminecă”, din Șimleu Silvaniei, aflăm că inițiativa Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni prinde contur abia în iarna anului 1904, preconizându-se organizarea unei consfătuiri la Cluj, în primăvara acelui an, în Duminica Tomii, la care urmau să participe reprezentanții tuturor reuniunilor greco-catolice din Transilvania. Până la începutul lunii februarie au declarat că aderă la alianță cinci reuniuni, „din cele mai bine organisate”.2
Tot în coloanele prestigiosului ziar șimleuan apare și convocarea lansată de către reuniunea sălăjeană, subliniindu-se că adunarea de la Cluj va avea loc în data de 17 aprilie 1904, de Duminica Tomii. De asemenea, conducerea reuniunilor surori este rugată să-și trimită reprezentanții la consfătuire, iar ziarele „iubitoare de cauza învățământului” sunt rugate să reproducă textul convocării în coloanele lor.3
În data de 26 februarie 1904 are loc ședința Comitetului central al R.Î.R.S., la Șimleu, în cadrul căreia a fost dezbătută problema alianței învățătorești. Se stabilește ca la consfătuirea preconizată a fi organizată la Cluj să participe următorii reprezentanți ai reuniunii: Gavril Trifu, profesor pensionar și președinte onorific al reuniunii; Vasile Olteanu, vicepreședintele reuniunii; Ioan Hendea, notar; Nicolae Pop, casier; Daniil Graur și Traian Husti, membri în Comitetul de conducere al reuniunii. Totodată, a fost dezbătut proiectul de statut al alianței învățătorești, care urma să fie distribuit tuturor reuniunilor ce aderau la alianță.
Așadar, conducerea reuniunii învățătorilor sălăjeni, în calitate de inițiatoare a alianței învățătorești a făcut toți pașii necesari „ca și învățătorimea gr.-cat. română din țeară se aibă o corporațiune, de care au tote celelalte corporațiuni învățătorești din țeară – care se o represinte cu recerută demnitate în tote mișcările și cestiunile învețământului poporal și să dee acestuia un avânt nou”.4
Adunarea s-a ținut în sala cea mare a Casinei române din Cluj, în data de 17 aprilie 1904, așa cum s-a preconizat în convocator, cu scopul de a analiza statutele și a lua decizii importante în vederea constituirii alianței învățătorești.
Invitații au sosit de sâmbătă seara și au luat cina „de cunoaștință” la berăria „Pilsen”, începând cu ora 20. Printre participanți s-au numărat protopopul Clujului, Dr. Ilie (Elie) Dăianu, Dr. Iacob Radu, vicarul Hațegului, Vasile Podoabă, preot și director al băncii „Economul” și Gherasim Domide, protopopul Bistriței. De asemenea, au participat și o serie de intelectuali mireni interesați de bunul mers al procesului de învățământ și al situației materiale a învățătorilor, precum H. Bașiotă, judecător de tribunal în pensie, Gavril Trifu, profesor pensionar și inițiatorul proiectului și studenți de la diferite facultăți. Cina a reprezentat o bună ocazie pentru învățători, preoți, mireni etc. de a se cunoaște între ei, ridicându-se și numeroase toasturi, seria lor fiind deschisă de Gavril Trifu, „la a cărei voce convocatoare și-au părăsit comunele și au venit din depărtări mari la consfătuire frățească”.
A doua zi, duminica, toți parti-cipanții au luat parte la Sfânta Liturghie, celebrată de vicarul Hațegului, Dr. Iacob Radu, asistat de patru preoți, iar la finalul ei, protopopul Dr. Ilie Dăianu a ținut o predică frumoasă, cerând binecuvântarea Domnului asupra năzuințelor nobile ale învățătorilor. După slujbă, la ora 11, toți participanții s-au adunat în sala mare a Casinei române, lucrările fiind deschise de către Vasile Oltean, vicepreședintele reuniunii sălăjene, care salută pe cei prezenți în numele reuniunii pe care o reprezenta și care au convocat acest congres. A urmat alegerea biroului de conducere al adunării, după care Gavril Trifu, inițiatorul proiectului, a rostit un discurs impresionant despre însemnătatea realizării unei alianțe a tuturor reuniunilor învățătorești din Transilvania.5 În cuvântul său, venerabilul profesor sălăjean vorbește despre importanța culturii în viața omenirii, subliniind faptul că popoarele mai puțin cultivate erau predispuse oricând în a fi exploatate de către cele care aveau o cultură și o civilizație superioară. În acest sens, dă exemplul școlii superioare prusace, care a creat o civilizație superioară, rezultatele văzându-se în anul 1866, când i-au înfrânt pe austrieci și apoi pe francezi în războiul din anii 1870-1871, impunătoarea victorie germană ducând la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia și sub „Cancelarul de Fier”, Otto von Bismark. De asemenea, dă exemplul japonezilor, o civilizație necunoscută de către europeni până la mijlocul secolului al XIX-lea, intrând în atenția lor în momentul în care i-au înfrânt categoric pe chinezi, atât pe uscat cât și pe mare, iar la începutul secolului al XX-lea au intrat în conflict cu Rusia țaristă.
În continuarea discursului său, Gavril Trifu face referire la poporul român, care n-a beneficiat de condiții favorabile pentru a se putea „îngriji destul de școală bună pentru popor”. Analizează, cu obiectivitate, cauzele acestei situații, care erau multiple și complexe, venind, totodată, cu soluții, cea mai importantă fiind, în opinia sa, înființarea Alianței reuniunilor învățătorești greco-catolice române din Transilvania.
La ora 14 s-a ținut un banchet, la hotelul „Zőldfa”, iar în ședința de după-amiază au fost dezbătute statutele alianței, alegându-se o comisie pentru completarea lor. Lucrările adunării s-au încheiat la ora 18, iar la ora 20 s-a luat cina tot la berăria „Pilsen”, după care participanții „s-au depărtat cu o strângere călduroasă de mână toți în toate părțile, cătră comunele lor”.6
În cadrul adunării generale a Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni, care a avut loc în localitatea Asuajul de Sus, la 13 august 1905, vicepreședintele reuniunii, Vasile Olteanu, raportează că ministrul Cultelor din Ungaria a respins statutele „Alianței învățătorilor greco-catolici”, pe motiv că era folosit cuvântul „Român”, cerând ca el să fie scos din statute. Adunarea generală a reuniunii sălăjene ia la cunoștință aceste obiecții total deplasate ale ministrului și roagă Comitetul de conducere al alianței „ca acele statute de nou să le înainteze la înaltul ministru spre aprobare, motivând că cuvântul române pentru aceia s-a folosât și trebe să se folosească pentru că în țară sunt reuniuni greco-catolice și a învățătorilor ruteni și de alte naționalități cari nu au intrat în alianță cu reuniunile învățătorilor rumâni greco-catolici”.7
Avatarurile proiectului avansat ministerului continuă până în anul 1910. Astfel, la 30 iulie 1906, o altă rezoluție a autorităților, survenită pe filiera inspectoratului școlar clujean, cerea alte șapte modificări în textul propus inițial, printre care figurau abandonarea termenilor de mitropolie și episcopie, ceea ce denotă reaua intenție a autorităților ungare, la fel cum a fost cererea din anul precedent.
La 14 iulie 1908, Gavril Trifu a întreprins un demers personal, prezentând ministerului de resort forma refăcută a statutelor, care au fost retrimise ca nerezolvabile. La fel s-a întâmplat și în anul 1910, după cum reiese și din corespondența lui Gavril Trifu cu profesorul universitar Ioan Ciocan, deputat în Parlamentul de la Budapesta, la momentul respectiv.8 Din păcate, cu toate eforturile întreprinse de Gavril Trifu și de către deputatul Ioan Ciocan, nu s-a reușit îndeplinirea acestui deziderat, însă el a rămas ca un ecou și a dus la cea de a doua inițiativă remarcabilă a învățătorilor sălăjeni.
Alt moment foarte important din activitatea Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni are loc în anul 1913. În acel an, „ca primă acţiune pentru ajungerea scopului urmărit de Reuniune”, la iniţiativa învăţătorilor sălăjeni, cu concursul ziarului „Gazeta Învăţătorilor”, se face propagandă pentru convocarea unui congres al tuturor învăţătorilor din fosta Ungarie, la Cluj, pentru zilele de 24 şi 25 august 1913.9
Întrunindu-se în cadrul unei conferinţe la Cluj, în data de 15 februarie 1913, a fost aleasă o comisie formată din cinci învăţători ardeleni, printre care se afla şi învățătorul sălăjean Teodor Mureşan, care să se ocupe de organizarea congresului.10
După cum reiese şi din coloanele gazetei învăţătorilor sălăjeni, Ministerul Instrucţiunii Publice din Budapesta, la intervenţia „Asociaţiei Regnicolare a Reuniunilor Învăţătoreşti” (maghiare) a revocat aprobarea dată, motivând că acţiunea învăţătorilor „valahi” era „fără drept, fără lege şi perfidie”.
În urma acestei lovituri dată de către autorităţile maghiare, Comitetul central al reuniunii sălăjene, în şedinţa din 16 octombrie 1913, care a avut loc la Zalău, a luat hotărârea de a trimite un memoriu de protest Asociaţiei Regnicolare a învăţătorilor din Budapesta, el fiind publicat şi în ziarele româneşti.
Indignaţi de „curajul şi bărbăţia” învăţătorilor sălăjeni, autorităţile maghiare au început să-i atace şi să-i ponegrească în ziarele lor. Oferim doar un exemplu, din care reiese că românii erau trataţi ca și cum ar fi fost cetăţeni de mâna a doua în Imperiul Austro-Ungar: „acţiunea la aparenţă culturală a domnilor de român e o problemă, nu politică, ci care taie adânc în existenţa, carnea şi sângele naţiunii (maghiare)”.11
A fost ultima acțiune culturală importantă a Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni, pentru că în vara anului 1914 izbucnea prima mare conflagrație mondială, în care au fost înrolați și mare parte din învățători. În acest context, Reuniunea și-a încetat activitatea, la fel ca aproape întreg procesul de învățământ.
Anexă documentară:
Discursul rostit de Gavril Trifu în cadrul Congresului învățătoresc de la Cluj,
la 17 aprilie 1904:
Onorată adunare!
Precum se știe, cultura nu-l face pre om mai fericit, din contra – ea este pomul cel oprit al cunoașterii binelui și răului, și aceasta cunoaștere nu servește spre fericirea omului – dar este o necesitate imperativă pentru el, ca se poată susținea lupta pentru esistință, care între oameni este mai necruțătoare, mai înverșunată, decât între plante și animale, căci până ce acestea numai nimicesc sau înghit pe asemenii lor, omul până la nimicire mai espune pe deaproapele lui și la nespuse dureri sufletești, la torturi morale.
Popoarele mai puțin culte, mai puțin iscusite, ma și indivizii, sunt la rândul lor chiar așa esploatate de celea mai culte, mai iscusite, pe cum esploatează omul toată natura pentru scopurile sale.
De esploatare fără cruțare, fără milă, cum e datina, între oameni, ne poate scuti, eventual scăpa, numai cultura, iscusința cel puțin egală cu a celorlalte popoare sau asemenilor noștri.
De se mai îndoiește cineva de puterea scutitoare, mântuitoare chiar, a școalei celei bune și după ce am văzut în trecut, că adeca: școala cea mai bună prusească a bătut în 1866 pe austriaci, apoi mai târziu pe cel mai resboinic și dester popor al lumei, pe francezi, și a creat din poporul cel mai împrăștiat al germanilor o unitate puternică națională și o putere militară de primul rang în Europa.
Și după aceea, ce vedem în toate zilele înaintea ochilor noștri, că adeca: evreii, acest popor răsfirat printre celelalte neamuri și popoare ale lumei așa, încât nicăiri nu formează nici cel mai neînsemnat stat, au ajuns stăpâni peste capitalurile și toate isvoarele de venite ale Europei și la influință politică și socială covârșitoare chiar și la cele mai înaintate popoare ale Europei, – dar nici nu-și lasă dintre ei nici cel mai sărăntoc copii fără învățătură, de ar fi se plătească el singur pe învățător, și îl și plătește în cas de lipsă chiar singur-singurel și nu din prinosul seu, ci din sărăcia lui.
Acela s-ar putea convinge azi despre acest adevăr din războiul japonez-rusesc.
Japonezii, acest popor, despre care până în 1848 nu știa lumea – afară de cea știențifică – nici că esistă, iar de la 1848 încoace, câteva decenii, nu-l cunoștea numai din operetele și foile umoristice, ca pe caricatura culturei – mai anii trecuți sdrobiră massa cea formidabilă a chinezilor pe mare și pe uscat, și azi stă față în față ca inimic de o măsură, ba cum cetim chiar zilele acestea, foarte periculos, cu cea mai mare putere a presentului, cu Rusia.
Acest popor, ieri-alaltăieri negăgat de nimenea în seamă, ba luat în râs, are acum cultură europeană, instituțiuni culturale și politice moderne și este provăzut cu cele mai escelente arme, toate ieșite din arsenalele și fabricele sale și produse de muncitorii săi proprii.
Iată, ce minuni poate produce școala cea bună numai în câteva decenii, adeca, câte sunt de lipsă, ca se crești numai 2-3 generațiuni.
Noi românii nicăiri, pe unde trăim, n-am fost, durere, în trecut între împrejurări așa de favorabile, ca se ne putem îngriji destul de școală bună pentru popor; dar nici în presinte, când am putea și încât am putea, nu ne îngrijim de ea îndestul; căci nu ni este. Onorată adunare, ajutat cu aceea, că școalele noastre poporale de acum sunt cu mult mai bune decât în trecut; deoarece acele trebue se fie așa de bune, precum o pretind recerințele timpului, în care trăim, și așa de bune, durere, nici pe departe nu sunt școalele noastre.
Causele sunt multe. Între ele:
Ni lipsesc conducerea, direc-țiunea sigură și controla oamenilor de specialitate. Trăim peda-gogicește din fărâmăturile altora, imităm bine-rău.
Creșterea cantor învățătorilor noștri lasă mult de dorit; starea lor materială, socială și – referințele lor oficioase, cari îi așteaptă în serviciul lor greu și ponderos – și mai mult.
N-avem doară nici într-o diecesă regulament, din care se știe învățătoriul, cari îi sunt drepturile și dătorințele și ce-l așteaptă, dacă nu le-ar împlini acele.
Procedura disciplinară față cu învățătoriul este în mâna sorții. Dacă învățătoriul o știe duce cu mai marii satului, poate se nu producă nimic în școală tot timpul dascaliei sale, nici un păr depre cap nu i se va clinti. Din contră, poate fi cel mai bun și zelos învățător, dacă se strică cu cutareva potentat din sat, este espus să ajungă cu familia sa cu tot pe străzile satului.
Vocea învățătorimei române confesionale arareori ajunge la consistorele respective, la guvernul țărei spre dauna atât a învățământului cât și a învățătorilor nicicând. Și acum se proiectează legi de mare însemnătate și afund tăietorie în vieața învățământului poporal confesional, dar nimene nu e curios, se audă părerea și dorința și a învățătorilor confesionali români. „De noi fără de noi”.
N-avem una singură preparandie de învățători, deși natural, ușor și relativ cu puține spese s-ar putea lipi una de școala civilă de fete a „Asociațiunei” în Sibiu, unde elevele cele lipsite de mijloace ar răsplăti pentru intenția lor îngrijind elevele din școala civilă și corepetând cu ele, câștigându-se totodată o praxă foarte prețioasă pentru venitoarea lor chemare întru tractarea cu învățăcelele.
Scaunele noastre bisericești școlare numai după nume esistă. Unde este de făcut ceva bine pentru școală, nu-s ca în palmă; apar însă îndată, ce se supără cutareva potentat din comună pe învățător.
Mare calamitate este pentru învățământul nostru poporal, că la noi gr.-catolicii români, în cele mai multe părți ale țării nici poporul, nici inteligința mireană nu se interesează îndestul de școală. Poporul o consideră de „malum” nici nu „necesarium”, care nu-l lasă a-și folosi copilașii în economie: iar inteligința mireană o lasă cu totul în știrea și grija maicei biserici, care, mai ales în zilele noastre, are preste puteri destul de a face cu conducerea religioasă-morală a sufletelor. Ce și cum face biserica în școală și cu școala, aceea și așa este făcut. Nimenea, sau aproape nimenea nu-i poartă grija. Unde este și până când este în comună preot și învățător zelos pentru deșteptarea poporului, acolo este școală și progres în școală; unde nu sunt, sau se duc din comună, acolo nu mai este școală numai după nume.
Și mai mare calamitate pentru învățământul nostru este, că în urma stărilor noastre școlare deplorabile cei mai mulți dintre învățătorii noștri devin și au devenit apatici: își fac datorința fără zel, fără însuflețire, iacă-așa, ca șî „în domnescu”, cum ar zice strămoșii noștri de prin timpul iobăgiei. Resultatul învățăturii în decurs de 6 ani în școală este apoi de abia cava cetire, scriere, poate numai a numelui, și cunoașterea „numerusului”. În multe locuri, unde se aplică, durere și acum cu preferință, pentru-că sunt eftini, așa numiții învățători interimali, adeca de cei fugiți de la sapă, plug și alte măiestrii, nici atâta. Unde rămân cunoștințele de lipsă poporului pentru viața practică?! Unde, ce e și mai ponderos, creșterea omului după chipul și asemînarea lui Dumnezău, adecă nobilitatea inimei și a sufletului său?
Sunt ținuturi întregi, unde nu afli una reuniune învățătorească și învățătorii noștri, care doresc a învăța și a înainta cu timpul, se fac și sunt membrii la reuniuni învățătorești străine.
Reuniunile învățătorești, cari esistă, lucră fiecare, după-cum o taie capul, fără sistem și direcțiune, mai mult, ca se nu uite, decât ca se înainteze membrii ei.
Spre a delătura aceste rele; spre a deștepta interesare generală în popor și inteligința mireană pentru școală; spre a stîrni căldură și însuflețire pentru chemarea lor la învățătorii cei căzuți în apatie și a li crea un venitor mai frumos, mai demn de lucrul lor cel greu și ponderos pentru neam și țară; în fine spre a face, ca să se audă la locurile mai înalte și vocea învățătorimei gr.cat. române și că aceasta se fie în venitor representată în mod demn de ea învățământului poporal: eu nu aflu mijloc mai potrivit, decât a coaduna pedagogii noștri cei mai escelenți și inimile celea mai zeloase pentru învățământul poporal, a-i pune în fruntea afacerilor noastre școlare, a ne concrede conducerei lor și a li urma cu însuflețire – adeca înființarea „Alianței reuniunilor învățătorești gr.-cat. române”.
Pentru aceasta ne-am coadunat azi din toate părțile țării aici.
Dumnezău se ni dee ajutorul său cel sfânt la lucrările noastre și să le facă aceste rodnice pentru învățământul poporal.
Cu aceste am onoarea a deschide desbaterea obiectelor din programa zilei.
Cota: „Gazeta de Duminecă”, nr. 18, 1 mai 1904, pp. 3-4; nr. 19, 8 mai 1904, p. 4.
Note:
1 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj (S.J.A.N. Sălaj), fond Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni, dosar 5, ff. 41-42.
2 „Gazeta de Duminecă”, nr. 7, 14 februarie 1904, p. 7.
3 Idem, nr. 11, 13 martie 1904, p. 7.
4 Idem, nr. 12, 20 martie 1904, pp. 5-6.
5 Idem, nr. 17, 24 aprilie 1904, p. 5.
6 Idem, nr. 17, 24 aprilie 1904, p. 5.
7 S.J.A.N. Sălaj, fond Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni, dosar 4, f. 104.
8 Stelian Mândruț, Gavril Trifu și „Alianța învățătorimii române unite din Transilvania” (1910), în „Acta Mvsei Porolissensis”, XVI, Zalău, 1992, pp. 549-557.
9 Simion Oros, Almanahul dascălilor noştri, Zalău, 1936, p. 162.
10 Ioan Ardeleanu Senior, Teodor Mureșan, în „Școala Noastră”, Zalău, nr. 2-3, octombrie-noiembrie 1939, p. 60.
11 Simion Oros, op. cit., p. 162.
+ There are no comments
Add yours