Două lumi

Corina Ozon

O vedea dimineața cum duce doi copii de mână, care păreau niște broaște țestoase cu rucsacurile în spate. Aveau un mers oarecum resemnat și cadențat, se vedea că-l exersaseră împreună de ceva timp. Și ea avea un mers ca și ei, cu capul plecat, bărbia aproape atingea pieptul, de parcă ar fi urmărit cu toții un fir roșu pe trotuare. Prima oară, când a văzut-o de la fereastra apartamentului, a crezut că e o mamă care-și duce copiii la școală.

Era deja toamnă în toată regula, cu ploaie, bălți și fuioare de frunze formate de vânt, care pluteau în aer. Livia obișnuia să-și bea ceaiul de dimineață în timp ce privea pe geam, înainte să plece la facultate. Era în primul an, pe timpul liceului nu avusese acest ritual și dintr-odată simțea că a devenit adult. Spectacolul străzii, al naturii, indiferent de anotimp, o anima. Chiar dacă era vorba de o singură pasăre care brăzda văzduhul sau de norii care-și schimbau formele pe un fundal nemărginit, toate erau suficiente să-i dea o energie pentru ziua care începea. Nu-i lipsea nimic în acea casă în care se născuse și crescuse, înconjurată de grija părinților, parcă uneori exagerată, i se părea acum, și nu îndeajuns de apreciată, cum avea să-și dea seama.

Ținea între palme cana caldă și se uita pe fereastră așteptându-i pe cei trei să-i vadă apărând de după salcâmul bătrân, ce străjuia magazinul alimentar de pe colț, și traversând strada, ca să dispară apoi din raza vizuală, după un bloc. Erau treizeci de secunde, le numărase, în care se desfășura acea frântură de poveste prin geamul încadrat de rama de lemn stratificat și lăcuit, în acel perimetru al străzii. Avusese timp să remarce că cei doi copii erau îmbrăcați la fel, cu niște geci de fâș, cu glugă, iar femeia purta același palton kaki, închis la nasturi.

În următoarea zi, porni pe jos spre facultate, se trezise mai târziu și sărise peste ritualul ceaiului. Trecu prin dreptul școlii, aflată aproape de blocul în care locuia, și auzi de departe soneria care anunța începerea orelor. În acea dimineață nu se sincronizase cu apariția celor trei și se gândea că poate acum o va prinde din urmă pe femeie măcar, așa că se opri câteva minute și mătură dintr-o privire trotuarul pustiu din fața școlii, unde bănuia că-i adusese pe copii. Se uită la ceasul din telefon și văzu că risca să întârzie la cursuri. Cu un oftat de neputință se pregăti să se ducă spre stația de autobuz, când auzi o voce strigând de după gardul școlii. „Să-ți intre în cap că nu au ce să caute în preajma lui! Voi nu vă vedeți cum arătați?”. O femeie rostise aceste vorbe pe un ton foarte înalt și foarte nervos. Livia traversă și, după ușa de fier, deschisă larg spre curtea școlii, o văzu pe femeia care îi însoțea diminețile pe cei doi copii. Era de fapt foarte tânără, o fată îmbrăcată într-un palton ponosit, stând cu palmele lăsate în jos și împreunate, cu capul plecat, ca și cum făcuse o faptă rea și aștepta să fie muștruluită. Vocea femeii se auzi și mai limpede: „Nu accept în veci să se apropie de Alex al meu!”. „Dar se joacă, sunt copii…”, spuse fata pe un ton slab. Livia văzu mâinile femeii cum taie aerul și, pentru o clipă, avu impresia că vrea să o pălmuiască. „Ce joacă? Cu copiii unei destrăbălate care v-a lăsat de izbeliște ca să se distreze pe afară?”, se auzi vocea, de data asta, mânioasă. „Mama a plecat la lucru, ca să…”, încercă fata să clarifice lucrurile. Femeia mânioasă râse cu răutate. „La lucru, zici? Ce mamă își lasă copiii singuri și pleacă pe coclauri? Uită-te la tine, ești fată tânără și ții loc de mamă, în loc să-ți vezi de viața ta!”. Deci, asta era!, își spuse Livia. Fata era sora băieților și avea grijă de ei. Dintr-odată, simți o crăpătură în suflet, iar lumea i se păru strâmbă.

Fata, care se afla în raza vizuală a Liviei, păru că vrea să mai spună ceva, doar buzele parcă murmurau ceva, fără să scoată vreun sunet. Femeia care o certase ieși în stradă, fără să o mai asculte, printr-o piruetă care făcu să-i fâlfâie poalele pardesiului lung, își aranjă basca pe cap și se îndreptă cu un mers arogant spre o mașină parcată oblic, pe trotuar. Livia nu știa toată discuția, dar îi era suficient ceea ce auzise, destul cât să o cuprindă revolta. Nu gândi prea mult când se duse spre femeie și o abordă chiar când aceasta voia să deschidă portiera mașinii.

– Cum vă permiteți să vorbiți așa?

Femeia o studie cu uimire din cap până în picioare și răspunse pe un ton flegmatic:

– Tu cine mai ești și ce vrei?

– Nu ne tutuim, că nu țin minte să ne fi cunoscut, și vreau să vă cereți scuze acum! spuse Livia, mirându-se și ea de curajul pe care-l avea.

Femeia se rezemă de portieră și începu să râdă.

– Poftim? Știi că ai tupeu? Cred că ai greșit, duduie!

Livia ura cuvântul „duduie”, mai cu seamă când îi era adresat. O văzu pe fată, care ieșise din curtea școlii și le privea un pic speriată de la distanță.

– Da, ați auzit bine. Să-i cereți scuze fetei pe care ați jignit-o! spuse Livia.

– Dar nu am jignit-o pe ea deloc. Tot cartierul știe că Bogdăneasca e o stricată care și-a lăsat copiii în casă sub pretextul că pleacă în străinătate să muncească!

– E mama lor, nu aveți dreptul să jigniți pe nimeni!

– Uite ce e, drăguță, nu am treabă eu cu nimeni, nu știu de unde ai apărut. Tot ce vreau este ca limbricii ăia doi de frați ai ei să nu stea în preajma fiului meu. N-am chef de păduchi și mai știu eu ce boli.

După această replică, femeia se sui repede în mașina mare, porni motorul și lăsă geamul portierei în jos. O privi de sus pe Livia și, în timp ce se uita spre fată, rosti destul de tare încât să fie auzită:

– Ce naște din pisică…

Mașina demară și dispăru după prima curbă, iar Livia rămase uitându-se în urma ei. Se simțea neputincioasă, plină de furie și îi venea să plângă.

– Mulțumesc!

Se întoarse și o văzu pe cum își frământa mâinile, atunci observă palmele roșii, de parcă erau iritate. Livia se apropie de ea, o atinse ușor pe mâneca paltonului kaki și îi spuse încet:

– Nu ai pentru ce, nu am făcut nimic. Sunt Livia.

– Alina, răspunse fata cu timiditate.

O luară din loc, la cursuri nu mai ajungea oricum și nu avea niciun chef. Mergeau agale fără să spună nimic, până când Livia rupse tăcerea.

– Ce faci după ce-i duci la școală?

Alina o privi mirată, iar Livia simți că e cazul să-i spună de unde știa despre ei.

– Vă văd dimineața, când mergeți la școală.

Chipul Alinei se destinse într-un zâmbet și prinse curaj.

– Oo, păi, am atâta treabă! Fac piața, gătesc, spăl, fac curat.

Livia îi privi încă o dată palmele roșii, iar Alina și le băgă în buzunare, parcă rușinată.

– Nu aveți mașină de spălat? o întrebă.

Alina dădu din cap că „nu”. Ar fi vrut să o întrebe dacă nu i-ar fi plăcut să meargă la o facultate, să iasă în oraș cu prieteni de vârsta ei, să vadă un film sau un concert.

– Ai timp să citești?

– Da, le citesc în fiecare seară înainte de culcare. Așa făcea și mama, spuse Alina și se opri brusc.

Liviei i se păru că își reține un plâns, dar fața Alinei rămase împietrită.

– Când se întoarce mama voastră?

– A spus că de sărbători, e greu și pentru ea. Mereu zice că, decât să cheltuie bani pe drumuri, mai bine ne trimite nouă. Dar noi am vrea să vină ea și să nu mai trimită nimic.

Livia simți iar o crăpătură în suflet. Ajunseră în piață și Livia o îndemnă să o urmeze într-o farmacie, de unde cumpără o cutie mare cu cremă pentru mâini și i-o dădu fetei. Apoi intrară în supermarket și îi spuse Alinei să pună în coș ce are nevoie. Dar aceasta se împotrivi.

– Avem ce ne trebuie.

Oare nu cumva ceea ce le trebuia cu adevărat lipsea, iar acest lucru făcea ca toate celelalte lipsuri să pară nesemnificative? se întrebă Livia. Încercă să schimbe tactica, să nu o rănească pe fată.

– Uite, nu de-aia vreau să cumpăr, ci pentru că ai avut o zi grea din cauza acelei femei fără inimă. Și meriți ceva bun.

Alina o privi cu uimire, ochii i se măriră, iar Livia văzu că aveau culoarea cafelei.

– Mama ne-a tot spus să nu primim nimic de la nimeni, nici de la rude, că mereu vor vrea ceva în schimb.

– Mama ta v-a învățat bine, dar eu nu voi vrea nimic în schimb. Vreau doar să-ți fac un cadou ca să ai ziua mai bună.

– Bine, zise Alina, după câteva secunde de gândire.

Când ajunseră la casă, Livia văzu că în coș erau biscuiți și dulciuri pentru copii, Alina nu-și luase nimic. Fusese obișnuită să se bucure prin bucuria frățiorilor ei, iar Livia înțelese că nu avea rost să insiste. Află că tatăl lor plecase cu ani în urmă și nu mai știau nimic de el, că Alina terminase cu greu liceul, dar nu dăduse bacalaureatul, că mama lor rămăsese fără serviciu și un timp făcuse curățenie prin casele oamenilor. Dar cineva o sfătuise să caute de lucru afară, că se plătea mai bine.

Au ieșit din magazin și s-au privit câteva clipe.

– Trebuie să ajung să fac supa, acuși trebuie să-i iau de la școală, zise Alina puțin îngrijorată.

– Îți dau numărul meu de telefon, dacă aveți nevoie de ceva, te rog să mă suni!

Livia scoase repede un pix din geantă și îi scrise numărul pe bonul de cumpărături, apoi i-l întinse. Alina îl luă și dădu din cap afirmativ, apoi băgă hârtia în buzunar. O privi pe Livia neștiind ce să mai zică, se îndepărtă cu sfiiciune și din mers îi spuse:

– Mi-a părut bine!

Apoi grăbi pasul fără să mai aștepte răspuns. Iar, în clipa aceea, Livia a știut că nu o va suna. Poate îi va memora numărul în telefon, dar nu o va suna. Cel puțin, nu foarte curând. Probabil că deja avea mintea ocupată cu supa, pe care trebuie să o gătească, și cu felul doi. Alina avea lumea ei, nu o interesa dacă exista alta mai bună, important era să-și facă treaba, așa cum probabil se angajase când mama ei plecase să muncească în străinătate pe termen nedefinit. Sau poate că nu se angajase și a crezut că aceasta e lumea firească.

Livia se îndreptă spre casă. Ar fi putut să ajungă la seminar, dar nu avea nicio tragere de inimă. Când intră în casă, mama ei se miră că a venit așa devreme, dar nu a mai întrebat-o nimic.

Se așeză la birou și deschise laptopul. În minte avea vorbele Alinei, despre cât și-ar dori să vină mama lor acasă. Deodată, fața i se lumină. În schimbul dur de replici cu doamna din curtea școlii, aceasta îi oferise un indiciu despre mama celor trei: „Bogdăneasca”. Avea un nume de familie și zâmbi la acest gând. Deschise Facebookul și tastă mai multe variante până găsi ce căuta.