„Ne purtăm uneori cu copiii de parcă n-ar fi oameni”, spune la radio biologul Alexandru Stermin și eu rămân mult timp cu cuvintele lui în minte. N-am formulat până acum așa, dar gândul îmi stăruie în forme asemănătoare.
În decembrie se împlinește un an de la lansarea cărții mele pentru adolescenți „Libelula”, apărută în colecția „Prima dragoste”, coordonată de Diana Iepure la Editura „Paralela 45”, iar datorită acestui mic roman de dragoste am călătorit mult și m-am întâlnit cu tineri din licee de elită, dar și cu copii din școli de la țară.
După fiecare asemenea întâlnire am plecat cu sentimente confuze, împărțite, pentru că lucrurile nu sunt niciodată și nicăieri nici albe și nici negre. Mă încântă să descopăr copii inteligenți, vii, calzi, interesați de scris și de citit, și mă întristează să văd copii deznădăjduiți și singuri, pierduți, care nu înțeleg de ce ar fi școala o soluție pentru ei. Mă bucur să întâlnesc profesori dedicați, pe care copiii îi iubesc și îmbrățișează, dar și profesori copleșiți de numărul mare de documente și situații – de multe ori inutile – pe care trebuie să le întocmească, stresați de o relație tot mai tensionată cu părinții, amenințați cu procese și cu reclamații, incapabili să mai găsească bucurie în munca de la catedră.
După ce vorbim puțin despre citit și despre cărți, îmi place să-i provoc pe copii la joacă, să ne încălzim imaginația împreună, să le arăt că mintea lor poate fi mai puternică, mai amuzantă, mai atrăgătoare decât orice reel sau filmuleț de pe TikTok. Că pot găsi surse de distracție și dincolo de lumea virtuală și că viețile strălucitoare ale vedetelor de pe Instagram sunt doar carton, iluzii înșelătoare.
Ce mă surprinde în aceste jocuri despre „ce-ar fi dacă” este cât de des apare ideea răutății lumii. Copii de vârste diferite, din școli diferite, din medii sociale diferite ajung să vorbească despre răutate și despre cât de bine ar fi dacă oamenii ar fi mai buni unii cu alții. Și mă întreb cum se poate ca un copil din clasa a patra să invoce răutatea pentru că se simte copleșit de ea? Ce s-a stricat iremediabil în noi și ce-au păzit adulții (nu mă exclud de aici) dacă nu i-au protejat, dacă i-au lăsat să dea piept singuri cu ea?
Mă tulbură fiecare zi în care ajung într-o școală din mediul rural, pentru că acolo se vede cel mai tare inechitatea sistemului de învățământ. Acolo vezi sărăcie și neglijență, dezinteres din partea părinților care la rândul lor n-au găsit niciodată un rost școlii, pentru că nu i-a ajutat deloc să iasă din sărăcie, să-și schimbe viața, să trăiască mai bine și mai ușor. Acolo vezi copii îmbrăcați sărăcăcios care dârdâie într-o bluză subțire, deși afară bate vântul și e noiembrie. Acolo afli de la un băiețel de clasa a șasea că înainte să vină la școală a trebuit să fugă pe deal, să prindă măgarul care scăpase din curte. Sau vorbești cu fetița de clasa a șaptea care mai are acasă trei frați mici de care trebuie să aibă grijă, pentru că mama e singură și tatăl i-a părăsit. O fetiță de clasa a treia care spune senină că nu știe să citească și nici nu mai încearcă să învețe pentru că n-a reușit și pentru că oricum nu-i folosește la nimic. Sau un băiețel frumos și firav, care visează să scrie și adoră să citească, care se apropie cu pași neauziți și cu voce mică întreabă ce trebuie să faci ca să devii scriitor. Copii în ochii cărora se aprinde câte o mică sclipire de inteligență, care au imaginație și spun lucruri atât de înțelepte că aproape mă fac să plâng.
Copii care învață toți la grămadă într-o singură sală, pentru că sunt prea puțini ca să formeze clase individuale, în sate în care nu există și n-a existat vreodată cabinet medical sau cabinet stomatologic. Copii cu nume frumoase, dar cu familii care îi lasă să crească la voia întâmplării, pentru că nimeni nu i-a învățat pe acești părinți că se poate trăi și altfel și că singura lor șansă de schimbare e școala.
Cum să-i ajuți cu adevărat, nu ducându-le cărți, jucării și bomboane de sărbători, gesturi care mai degrabă ne ajută pe noi să ne simțim mai puțin vinovați atunci când ne întoarcem în marele oraș, în apartamentele noastre bine încălzite, la frigiderele noastre arhipline și la coșurile noastre de gunoi în care aruncăm zilnic pâine și lapte și iaurt și fructe stricate. Pentru că am cumpărat prea mult, pentru că am mâncat în oraș, pentru că n-am avut poftă, pentru că avem prea mult.
Poate că noi adulții le-am fi cu adevărat copiilor de ajutor dacă n-am intra în război cu ei, dacă nu ne-am comporta ca în tranșee, vânându-le slăbiciunile și greșelile și arătându-le la tot pasul că nu știu, că nu-i interesează, că nu se va alege nimic de capul lor.
Poate totul ar trebui să înceapă de la noi, arătându-le bunătate, înțelegere și răbdare. Poate atunci ei s-ar plânge mai puțin că lumea e plină de răutate, iar noi ne-am plânge mai rar că n-o să aibă cine să ne plătească pensiile și că tinerii din ziua de azi sunt nepăsători, neștiutori, nepotriviți.
