Articole

Doină de noiembrie

Pentru tot ce se întâmplă în lume, oamenii vor să găsească vinovaţi: soartă, guvern, politică, vreme, ghinion, blestem, soacră, soţ, cumnată, unchi, şef, vecin, coleg, oricine în afara lor. E greu să accepţi că viaţa e doar un parcurs cu sporadice momente de fericire, dar e infinit mai dificil să-ţi asumi vinovăţia pentru nefericire. Nicio etapă nu e cea potrivită, iar inadecvarea pare a fi leitmotivul existenţei celor mai mulţi. Când eşti tânăr te loveşti de lipsa de experienţă, de naivitatea inerentă, de complexul de complicităţi în mijlocul cărora te trezeşti, ca într-o familie străină ori chiar în tabăra duşmană. La maturitate eşti copleşit de responsabilitatea faţă de cei ce ajung să depindă de acţiunile tale şi uiţi de tine, aşteptând să treacă perioada, etapa, greutatea şi-ţi promiţi dulci recompense. Dar ele sunt doar impulsul de a merge mai departe, visul de care te agăţi ca să lupţi. Zi cu zi, visul se îndepărtează, se înceţoşează, iar tu crezi că nu mai vezi lucrurile în perspectiva corectă, îţi pui ochelari şi o iei de la capăt. Te trezeşti dintr-odată că nu te mai potriveşti cu lumea, că aceia mai tineri zboară pe lângă tine şi tu nici măcar nu ţi-ai luat avânt. Ai putea, ştii că ai putea, dar toţi trec pe lângă tine, nu le mai eşti folositor, îi încurci, le stai în drum, ajungi o povară chiar dacă nu ceri nimic. Când a trecut viaţa, te întrebi şi cauţi vinovaţii. Târziu. Îţi aminteşti că te-ai învinovăţit de-a lungul anilor pentru eşecurile celor din jurul tău şi vinovăţia asta a atârnat de picioarele tale ca o ghiulea. Puteai face multe, dar ai ţinut mereu cont de alţii, să nu superi, să nu deranjezi. Ai făcut bine fără să te lauzi, chiar ai ţinut să nu se afle, ai făcut câte un pas înapoi, lăsând pe alţii să reuşească. Ai înţeles târziu că dacă n-ai luptat la timp pentru tine, să acaparezi o poziţie de forţă, de autoritate, care să te facă indispensabil, cei din jur au înţeles că te pot înlocui fără ca nimeni să se opună şi au şi făcut-o. Să calci peste cadavre fără să te uiţi înapoi nu părea soluţia potrivită şi ai ajuns tu un cadavru viu peste care se trece acum fără milă. Să lupți fără să te faci vinovat, să mergi înainte fără să te simţi vinovat e lecţia pe care o înveţi abia la capătul drumului. Unii o fac din mers, fără ezitare, dintr-un instinct de supravieţuire care ţi-a lipsit. Vocaţie de victimă sau aparţinător al veşnicelor generaţii de sacrificiu? Nu mai ţine nimeni socoteala. Mai speri că ceea ce ai făcut va fi contabilizat ca sacrificiu şi că asta va conta. Părinţii se sacrifică pentru copii, eroii pentru ţară, mercenarii pentru bani, grâul pentru rodul viitor. Sacrifici efort, ani, viaţă, faci foamea, renunţi la confort, la binele personal. Cel mai adesea beneficiarii trec pe lângă tine, dar ţie-ţi creşte inima de bucurie când vezi că le e bine, că sacrificiul tău nu a fost în zadar. Instinctul şi apoi educaţia îţi spun să nu aştepţi recunoştinţa. Oricum, chiar dacă ar veni, ea nu va fi niciodată pe măsura sacrificiului.

Sacrificiul înseamnă ridicarea unor fiinţe sau a unor obiecte din stadiul profan la un nivel al sacrului, investindu-l cu valenţe de vehicul al închinării fiinţelor umane la cele supraomeneşti. Jertfa adusă zeilor vine încă din mitul creației, iar cel mai faimos sacrificiu este cel pascal, pe care s-a construit creştinismul. Aparent un element strict teologic, sacrificiul este văzut din multiple perspective, însă toate au ca scop câştigarea unor favoruri personale sau ale comunităţii.

Societăţile ancestrale se simţeau legate de o entitate naturală sau supranaturală şi aşa a apărut totemul. Mai târziu, animalul totemic a ajuns să fie sacrificat, pentru a accentua legătura cu totemul, legând în acest fel două practici arhaice – oferta de hrană adresată morţilor şi ritualizarea magică a gestului. Cadoul adus fiinţelor supreme, cărora le aparţine, de fapt, totul este văzut ca un gest de recunoaştere a supremaţiei sacrului asupra profanului. Aşa poate fi înţeleasă adresarea preotului în textul liturgic: „Ale Tale dintr-u ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate!”. Sacrificiul comuniunii este tot unul arhaic, în care victima jertfită este ucisă şi consumată de toţi membrii comunităţii care îşi amplifică astfel legăturile interne, dar şi pe cele exterioare, ale unei realităţi căreia i se oferă victima. Violenţa cu care aceasta îşi pierde viaţa este garanţia atingerii scopului suprem al existenţei. Fericirea comunităţii după ritual este întreruptă, la un moment dat, de un eveniment care cere un nou sacrificiu. Chiar dacă agricultorul de azi a renunţat la ritualurile de fertilitate, nu sunt tocmai pierdute obiceiurile legate de îmbunarea naturii, cununile de grâne, posturile pentru recolte şi animale, rugăciunile de ploaie, firul de mărţişor legat pomilor fructiferi, toate înscriindu-se într-un gest ritualic de sacrificiu. Primele roade ale unei culturi, aşezate în plantaţii sacre sau aruncate în râuri erau obişnuite în antichitate, dar mai au rămăşiţe în zilele noastre.

În Vechiul Testament citim despre Avraam, care era pregătit să-şi sacrifice fiul, la cuvântul lui Dumnezeu, prefigurând sacrificiul Hristic. În locul lui Isaac, a primit un berbec, pe care l-a sacrificat apoi pe altar. Nu mai puţin de 330 de versete biblice vorbesc despre jertfă. Musulmanii au dedicat acestui eveniment o sărbătoare care se numeşte chiar Sărbătoarea Sacrificiului, ţine patru zile şi nu are o dată fixă, ci este calculată tot după fazele lunii, iar în creştinism, Învierea Domnului este urmarea sacrificiului suprem al Fiului. În religia vedică, brahmanism şi hinduism, sacrificiul e în alimente (orez, unt clarificat, fructe, legume, lapte, carne, brânză), apoi aur şi vaci, în timp ce zoroastriştii acceptau doar arderea lemnului de santal. Dacă în aceste religii sacrificiul este doar un aspect, în Grecia antică, sacrificiul era chiar esenţa manifestărilor cultice. Avem de-a face aici cu mai multe categorii de divinităţi. În cazul celor chthonice, legate de cultul pământului, cum sunt cele agrare sau de lumea subterană, de zeităţile infernale, sacrificiul consta în libaţii (gustare şi apoi vărsare) de vin, lapte, apă sau miere ca omagiu adus unei divinităţi. Chiar cuvântul chthonic face referire la mijloacele prin care li se oferă zeităţilor sacrificii. Zeii Olimpului erau îmbunaţi cu jertfă de animale, ale căror oase şi grăsime erau arse, iar carnea consumată ritualic de membrii comunităţii în cadrul unor banchete. Citirea mesajului de la divinităţi în măruntaiele animalelor sacrificate e întâlnită şi la antichitatea romană, alături de arderea tămâiei, dar şi de jertfele umane, consemnate până în ajunul bătăliei de la Cannae, când Hannibal a fost victorios printr-o celebră mişcare tactică.

Gesturile ritualice din Budism constau în ofrande simbolice făcute în sanctuare, cu flori, tămâie, fructe, alimente, lumânări, apă şi băuturi, însoţite de rugăciuni şi cântece aduse celor trei comori, ghizi spirituali, Buddha Iluminatul, Dharma Învăţătura şi Sangha Comunitatea. Cultul celţilor era unul cu ceremonii fastuoase, în cadrul cărora erau aduse sacrificii în animale şi oameni, fie că erau înfrânţi sau victorioşi în bătălii, bântuiţi de boli, de calamităţi naturale sau de suferinţă, iar hoţii şi tâlharii erau sacrificaţi, combinându-se astfel jertfa cu pedeapsa. Sacrificiile umane erau prezente, de fapt, la numeroase civilizaţii din antichitate: cartaginezii sacrificau inclusiv copii, se pare, chiar dacă afirmaţia nu este unanim acceptată de istorici. Părerile sunt împărţite şi în cazul israeliţilor din Antichitate ori al egiptenilor, dar în cazul etruscilor, dovezile incontestabile au pus capăt disputelor. Hawaienii îşi sacrificau semenii în temple pentru a-l îmbuna pe zeul războiului şi al apărării, Ku. În China antică era o practică obişnuită, atât religioasă, cât şi politică, de control, fiind vorba de trei niveluri de sacrificii: bărbaţi tineri, copii şi sugari şi fete tinere. La mesopotamieni, ritualurile funerare conţineau şi sacrificii umane de războinici, slujitori şi servitoare atunci când defuncţii făceau parte din familia regală sau din elită. Pentru azteci, sângele era chiar forţa sacră a vieţii de care avea nevoie zeul Soarelui, drept hrană, iar la incaşi, unii copii erau crescuţi special pentru a fi sacrificaţi.

Tendinţa egalitaristă a ultimului secol a făcut ca orice renunţare la confortul personal să fie văzută ca sacrificiu, ducând în derizoriu astfel, adevăratele sacrificii, jertfirea vieţii pentru ţară, pentru familie, ducerea datoriei până la capăt. Şi totuşi, unde se termină jertfa şi unde începe sacrificiul de sine?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *