Doină de martie

De-a lungul vieţii oscilăm între două atitudini, activismul şi pasivitatea. Ele ne caracterizează munca fizică şi intelectuală, dar mai ales reacţiile în momente de criză.

Te poţi văieta de perspectiva căderii drobului de sare şi chiar milita pentru închiderea exploatărilor miniere, alcătuind o petiţie în acest sens, la care să-ţi inviţi prietenii şi cunoscuţii să adere. Ca urmare, propria psihoză este rostogolită după principiul bulgărelui de zăpadă sau, cum se spune în popor, faci din țânţar, armăsar ori din rahat, bici, care plezneşte artistic. Vin alături de tine câţiva susţinători care urmează cu stricteţe o dietă hiposodică şi văd în drobul de sare o sursă primară a răului. În scurt timp, în urma petiţionării, un comitet bine intenţionat, alcătuit ad-hoc din primii zece semnatari, declară o zi din an ca zi mondială de luptă împotriva extracţiei de sare, organizând pichete în faţa exploatărilor active din ţară. În uralele telespectatorilor şi ale participanţilor on-line din reţelele de socializare, se propune transformarea salinelor în obiective 100% turistice. Încep să apară sigle, sloganuri cu #, rame la fotografiile de profil, utilizatorii se definesc „Je suis moartea sării”. Postări cu „Suie marea” ajung pe tricouri şi sacoşe ecologice de pânză, iar la referendum este votată în unanimitate scoaterea în afara legii a consumului de sare. Apar traficanţii ilegali, căci, vezi, rezultatele la scrutin par să fi fost măsluite, iar reacţionarii medievali nu renunţă la consumul acestei diabolice substanţe. Între timp, pentru alte elemente, anterior considerate halucinogene, se descoperă noi şi noi valenţe terapeutice. Traficul cu sare e tot mai periculos, instituţiile abilitate să stârpească traficul, comerţul şi consumul ilegal sunt copleşite de inventivitatea infractorilor. Se scriu cărţi, se fac filme, se cântă, se nasc festivaluri, au loc dezbateri, totul se petrece on-line, protestatarii sunt aspru pedepsiţi cu sfântă mânie proletară. Sancţiunile ajungând până la îngheţarea conturilor bancare şi restricţionarea deplasării acestora în afara locuinţei, acces limitat la produsele de strictă necesitate şi livrate doar prin curieri.

Supele cu lacrimi sunt preparate de lux. Se fac proiecte de finanţare pentru ferme de lacrimi. Angajarea acolo se face prin concurs, care constă în două probe: un dosar ce atestă lipsa oricăror elemente reacţionare din familia extinsă şi două probe – un test-grilă cu 100 de întrebări din care să reiasă adeziunea la noua paradigmă anti-sare şi o probă practică pentru a măsura cantitatea medie de lacrimi. Se trasează planuri anuale şi cincinale, plânsul cu lacrimi este inclus ca disciplină olimpică, se stabilesc recorduri.

Se interzice plânsul în mod neorganizat, fără colectoare speciale. În biblioteci se constituie secţiuni speciale dedicate tragediilor, dramelor, studiilor referitoare la tortură şi execuţii şi sunt marcate în mod special cărţile cu referire la plâns şi lacrimă. Sunt reevaluate, în lumina acestei noi realităţi, toate creaţiile artistice legate de plâns, autorii lor sunt analizaţi ca vizionari, operele lor incluse în programele şcolare, iar comedia este interzisă. Râsul devine o manifestare diabolizată, bancurile, glumele, epigramele, caricaturile sunt aspru pedepsite.

Muzeele nu mai expun lucrări policrome decât dacă mesajul lor este unul profund tragic, iar în repertoriul teatrelor sunt incluse obligatoriu operele antichităţii. În pieţele marilor oraşe sunt montate ecrane pe care rulează, în cadrul unor evenimente intens mediatizate, filmul topirii cărţilor cu subiecte comice. Diverse grupări susţin interzicerea în totalitate a autorilor care au scris şi comedie, chiar dacă tragediile şi dramele ce cuprind restul operei sunt prezente de secole în mentalul colectiv.

Traficanţii ilegali de sare sunt biciuiţi în cadrul unor transmisiuni televizate şi transmise în direct, iar pe rănile produse este aplicată cantitatea de sare găsită asupra lor şi la domiciliu. În urma denunţurilor făcute pentru suspiciunea de trafic ilegal de sare, denunţătorii îşi însuşesc proprietăţile delincvenţilor, iar familiile acestora au dreptul la un bagaj de 10 kg de persoană, după care sunt evacuate. În păduri se constituie comunităţi de refugiaţi, care se pregătesc pentru acţiuni ofensive. O parte dintre membrii acestor populaţii scoase în afara legii invocă diverse afecţiuni, refuză înrolarea în brigăzile de luptă şi încearcă trecerea ilegală a frontierei, dar cei prinşi sunt privaţi de libertate şi repartizaţi în areale bine stabilite. Organizaţiile internaţionale de ocrotire nu se ocupă de problema refugiaţilor.

Pare un scenariu halucinant, dar, pas cu pas, în lipsa unei gândiri critice, cu informaţii trunchiate şi chiar false, sub influenţa unei ideologii bine instrumentată, putem fi martorii unui demers similar. Iar dacă, dincolo de întrebările pe care ar trebui să ni le punem, dublăm pasivitatea cu teama de a nu supăra pe cineva cu poziţia noastră împotriva curentului, la umbra corectitudinii politice, abandonăm raţiunea şi lăsăm liberă o stafie să bântuie continentul şi conştiinţele.