Doină de mai

Abia am trecut de măreaţa Sărbătoare a Învierii, că vara a prins puteri de Armindeni, chiar dacă în multe locuri nu s-a stins încă focul din sobe. Cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului nu e o poveste cu happy end, ci un compromis al iubirii pe care Dumnezeu îl face cu umanitatea. S-ar putea să nu agreăm versiunea iudeo-creştină a unei entităţi supreme, capabilă să dea viaţă într-o fiinţă nouă ori să o readucă într-un trup golit de vitalitate, în care moarte începuse să se cuibărească, să deschidă ochi ferecaţi, să pună forţă în picioare ce n-au cunoscut sprinteneala pasului, să recunoască adevărul unor lacrimi sincere de căinţă. Avem cu toţii o sfântă şi minunată tradiţie ce se împleteşte cu calendarul creştin, iar ea ne vorbeşte despre aceleaşi lucruri, poate mai legată fiind de ritmul naturii, mai aproape de pământ şi de ape, de păsări şi nori, de soare şi stele. Respectând un izvor, îl respecţi şi pe celălalt, căci ele nu se contrazic, sunt de partea principiului ziditor, al vieţii, al iubirii, al dreptăţii şi adevărului.

Parcă mai mult ca oricând, acum, când spectrul unui Minister al Adevărului ne umbreşte existenţa cotidiană, perspectiva instituţionalizării unui principiu ne aminteşte de anii când cenzura punea căluş cuvântului şi numai gândul mai era teritoriul necălcat de cizma lustruită a unui sistem agresiv. Nu s-au uitat anii când citeam despre măreţele realizări, când aplaudam năzuinţele orânduirii, dar cei mai mulţi înjuram vârtos în sinea noastră sistemul, în vreme ce puţini, foarte puţini aveau curajul să rupă tăcerea, să rostească adevărul. E nebun, spuneam în gând, dar admiram puterea acelora care-şi asumau nebunia frumoasei şi crudei lucidităţi. Şi totuşi, indiferent de meandrele ticăloase ale istoriei, de intoxicările ce pun sub obroc adevărul, o înviere se produce, precum cea a firului de iarbă, rămas neclintit sub gerul iernii. Să nu ne pierdem speranţa, când dreptatea e cu gura legată, când adevărul este îmbrăcat în haine mincinoase, când îndărătul unei flamuri a libertăţii se ascund interese meschine şi zidurile unei puşcării, pietrele vor vorbi și nimic nu le va putea opri. Vizitaţi România şi vedeţi-o cu adevărat. Regnul mineral e viu şi spune pretutindeni povestea acestui neam. O face în vârfuri de munte, în grotele ce adăposteau pustnici, dedesubtul curgerilor vijelioase de ape ori al lacurilor ce acoperă vechi aşezări. O face din monumentele ce amintesc sacrificii şi trupuri zdrobite pentru apărarea acestui ţinut, din pietrele de mormânt ale eroilor, adesea cu numele şterse, neîngrijite, dar şi ale criminalilor, acoperite cu minciuna înflorită constant. Acum, când unii îşi fac un titlu de glorie din detestarea făţişă a tot ce e românesc, îndrăznesc să rămân constantă educaţiei mele şi să reiterez nevoia de a ţine aprinsă flacăra patriotismului. Când ţara e aproape pierdută, patria se păstrează vie, căci e precum sufletul, nu de la noi, nu prin meritele părinţilor, ci e din pământul acesta la care au râvnit şi râvnesc mereu alţii. Dragostea de patrie e scrisă în oasele noastre, şi doar un transplant de măduvă otrăvită nu e în stare să şteargă poemul nostru de iubire. Cine n-are o patrie în oasele sale, e doar o apă curgătoare ce așteaptă marea evaporare, înălțarea carcasei topite. Cine n-are o patrie în oasele sale e doar un fir de praf lipsit de identitate, incapabil să se hrănească din pământul acesta. Când eroii noştri au pierit ca să apere această patrie, au învins moartea şi dragostea lor a înălţat turnuri. Azi ne-au rămas mici zidurile ţării, turnurile victoriei se surpă cu fiecare cedare a suveranităţii, a resurselor, cu fiecare funcţie atribuită prin pârghii de partid, cu fiecare instituţie unde nu interesele poporului primează, ci buzunarul, pântecele şi instinctele păguboase ale celor degrabă vânzători de patrie, de neam, de pământ. Desigur, pe ici pe colo, se ivesc unii ce clamează înalte interese, dar poartă şi ei hainele cele noi ale împăratului, căci nu poţi fi parte a sistemului şi să pretinzi că lupţi împotriva nedreptăţilor aceluiaşi sistem. Ușile deschise nu mai folosesc evadării, sunt doar un capac pus într-o parte pe oala nemulţumirilor, cât să elibereze surplusul de presiunea ce ar determina explodarea mămăligii. Şi pentru că trebuia să poarte un nume li se spune opoziţie controlată, trădători, numai buni de şters din cartea de istorie. Îşi vor pune tricolorul, dar le lipseşte din suflet, căci l-au vândut tot pe arginţi. Vor spune jumătăţi de adevăr, crezând că nu se vede jumătatea de minciună. Al lor păcatul omisiunii în vecii vecilor.