Articole

Doină de iunie

Copilul nu e un dispozitiv al fericirii tale. Ea se plăsmuieşte din clipe, din dăruirea de sine, din bucuria împărtăşită, din generozitatea cu care ţi se dăruieşte celălalt. La un moment dat crezi că fericirea vine din iubire şi pentru o clipă aşa este. Apoi înţelegi că dispare în chiar cea mai neînsemnată subunitate cu care s-ar putea măsura. Mai trecătoare decât momentul, decât sclipirea apei în curgerea ei. Când speri că împlinirea fericită vine odată cu copilul, cei din jur îţi zâmbesc condescendent, lăsându-te în dulcea naivitate a acestei inegalabile clipe. Dar greşeşti fatal când vrei să umpli acest recipient al iubirii care este copilul, cu toate visurile tale neîmplinite, cu ambiţiile devastatoare, cu egoismul de a te considera mai important decât copilul, fiindcă el nu e un dispozitiv al fericirii personale. Aminteşte-ţi cele mai arzătoare dorinţi din propria ta copilărie, şi vei vedea câtă dreptate au coerenţele inimii, cum după atâţia ani, aproape nimic nu s-a schimbat în tine cu adevărat. Întreabă-ţi copilul ce visează, şi dacă nu ştie să-şi dorească ceva nematerial, învaţă-l. Află ce îl bucură, ce îl nelinişteşte şi construiţi împreună adevăratul dispozitiv al fericirii.

 

Tic-tac, tic-tac

 

Câtă vreme ducem cu noi copilăria, senectutea este în preajma noastră, îşi face simţiţi colţii, dar carnea sufletului ne este suficient de fermă, de rezistentă, încât nu ne lăsăm copleşiţi. Facem mereu salturi în timp, unele scene par încă proaspete, altele ne sunt familiare doar pentru că le-am relatat de multe ori. Nu ştiu dacă vom afla ceva din mecanismele uitării. Mi-ar plăcea mult să îmi pot aminti gustul îngheţatei din copilărie, două globuri în recipientul metalic, aşezată pe scăunelele cu şezut împletit din pănuşi, la măsuţa roşie din cofetăria copiilor, la capătul aleii ce începea cu o tutungerie. Acolo era şi cel mai important magazin din oraş pentru noi, magazinul de jucării, umbrit de castani bătrâni. Aş vrea să-l mai văd o dată pe unchiul Ştefan, înalt, blond, osos, cu o figură de viking neînfricat, în uniforma lui de ofiţer, cum m-a luat de mână şi m-a dus la cofetărie (îi plăceau la nebunie prăjiturile). Îmi cumpărase jucăria la care cu o zi înainte renunţasem cu lacrimi în ochi. Era o maimuţică nu mai mult de 20 de centimetri, cu blăniţă scurtă, bej şi care scotea nişte sunete ascuţite grozave atunci când o apăsai ferm pe abdomen. Am botezat-o Judy, deşi adoram filmul „Tarzan, omul maimuţă”, ca toţi copiii, şi ar fi trebuit să îi spun Cheetah, dar aşa e când peste copilărie se aşterne vălul dens al vieţii.

Chiar aşa, ce le aşternem copiilor peste anii cei scurţi ai inocenţei? Vacanţe aventuroase ori concedii într-un resort de lux? Mâncare la foc de tabără sau all inclusiv? Plimbări prin pădure, de-a lungul unui râu, scăldat zgomotos, pescuit, răsăritul pe o plajă sălbatică, pe malul unei mări unde se apropie de tine peştişori milimetrici şi un pescar îţi pune în palmă un crab, ori un căluţ de mare rătăcit în plase în incursiunea sa de eliberare a peştilor ce au ajuns acolo? A, nu ştiaţi? Asta fac, printre altele, căluţii de mare, rod plasele pescarilor şi poartă în pântecul lor viitoarele generaţii. Sau poate că e mai comod să îi lăsăm în grija animatorilor, în timp ce noi suntem preocupaţi să dezvăluim în falsul demers de socializare, „concediul de vis, locaţia de lux, #cefrumoasăesteviaţa”.

„Copilăria este ca și cum ai contempla o regiune frumoasă în timp ce mergi cu spatele înainte, devii cu adevărat conștient de frumusețe în acel moment, chiar în acel moment, când ea începe să dispară”, spunea Søren Kierkegaard.

Abia am scăpat din rigorile sistemului şcolar, din chingile familiei care îţi spunea mereu ce şi cum şi când să faci, dar mai ales ce nu poţi, nu ai voie, nu trebuie, nu se cade, e ruşine să faci. Ai construit propriul tău castel unde eşti stăpân, iar acum începi să simţi că trăieşti, dar, după euforia venirii pe lume a celor mici, te-ai trezit că nu mai eşti tu Primus inter pares. Vrei să ţii pasul cu cei din jurul tău, orele de muncă sunt tot mai lungi, copilul e prea gălăgios şi entuziasmat de întâmplarea de peste zi, iar tu vrei linişte, în sfârşit. A doua zi ai remuşcări, dar îl fericeşti cu un telefon nou, o consolă de jocuri, căşti sofisticate. Nu se mai desparte de ele, iar atunci când încerci să-l întrebi dacă e mulţumit de cel mai nou cadou, dă din mână plictisit şi rămâne în lumea pe care şi-a construit-o din iluzii. Acolo e un popor întreg de inşi care îl apreciază, îl ascultă, toţi se tem de aceleaşi lucruri, iubesc aceleaşi lucruri, o tastă, un # şi tot poporul acela empatic îşi revarsă virtuala afecţiune peste copilul care nu e un dispozitiv al fericirii tale.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *