Articole

Doină de iulie

Pentru tata, Titus Micu pe numele lui, viaţa se împletea constant cu pasiunile lui, pescuitul şi goblenul, încât au devenit principalele referinţe în ceea ce-l priveşte. Pescuia de când avea câţiva anişori, mai ales la răpitori, şi permisul e de vreo 60 de ani, dar în ultimii ani a rărit ieşirile în natură. În schimb, aproape zilnic putea fi zărit la fereastra casei sale din Tăşnad. Dacă nu ştiai ce face, părea un curios care supraveghează, în lipsă de ocupaţie, strada. Cum să bănuieşti că îndărătul ferestrei, bunicul cu părul rar şi ochelari stătea aplecat asupra unei pânze la care cosea pasionat şi preocupat să pună un verde cât mai natural frunzelor din ramă. A adunat peste 300 de piese cusute. Acum, din tata a mai rămas o scânteie între oasele ce strigă de sub piele după carnea plecată în grabă. Îmi povesteşte despre primul lui concurs de schi, câştigat în anii de liceu, despre ultima ieşire la pescuit de păstrăvi, la Plopiş, când a găsit şi bureţi domneşti. Născut la Şimleu, sălăjean dintr-o familie ce a întâmpinat şi găzduit în 1919 un ofiţer din armatele române venit, alături de un grup semnificativ să ducă la îndeplinire voinţa poporului exprimată la 1 Decembrie 1918, tata a fost toată viaţa lui impiegat de mişcare la Căile Ferate Române.

Să vezi ineditul, extraordinarul poate fi uneori dificil, nu pentru că ai fi bombardat zilnic cu banalităţi supraevaluate, ci pentru că atunci când faptul care ar trebui să te impresioneze ţi se arată adesea ori se petrece foarte aproape de tine, intră într-o oarecare normalitate. Când e vorba de amănunte de familie, totul devine mult mai complicat, ca şi cum ţi-ai asuma un oarece credit pentru performanţa celui de lângă tine. Aşa se face că abia de puţin timp am postat pe o reţea de socializare o filmare de câteva minute ale cărei reacţii din partea cunoscuţilor, deşi măgulitoare, mi-au părut surprinzătoare, într-un anumit fel. Sunt mulţi cei ce îi ştiu pasiunea şi au vizitat casa părinţilor mei, au văzut pereţii plini de goblenurile înrămate, dar mult mai puţini l-au văzut lucrând. Aşa că, la o vizită acasă, l-am filmat pe tata în timp ce completa, fir cu fir, paşii punctului de tapiserie franţuzească, înclinaţi spre dreapta, cu care încheia o icoană. „Fascinant!… M-am lăsat absorbită de farmecul mâinilor acelea care făceau ca ochii Mântuitorului să pară vii. Cât a durat filmuleţul m-a captivat total, am tresărit de-a dreptul la final. Felicitări şi multă sănătate!” a comentat o prietenă dragă. Şi chiar aşa era. În mâinile de acum îmbătrânite ale tatei acul cel scurtat şi cu vârful bont executa mişcările precise, străpungând vertical pânza. Întâi un pocnet scurt, când acul intra cu vârful în jos spre degetele mâinii stângi, care aşteptau dedesubt, apoi imediat, cu o precizie exersată în peste cincizeci de ani, firul sfârâia uşor în urma acului ridicat cu urechile în sus de mâna dreaptă pentru ca imediat să reintre la locul potrivit şi să umple încă un ochi şi încă unul şi încă unul.

Un volum de Jules Verne ţinea ghergheful nemişcat pe masă şi îl conducea pe tata de mulţi ani în aventura cu puţină adrenalină, dar plină de calm, serenitate şi bucurie. Radio-ul îngâna din colţul camerei o melodie, iar icoana se apropia de încheiere. Niciun nod pe dosul pânzei, totul era lucrat exact, curat, fără treceri mari ale firului pe dos dintr-un loc în altul, încât aproape că ai putea înrăma lucrarea aşa, ascunzând partea cu adevărat frumoasă de ochii indiscreţilor, şi să păstrezi pentru tine un peisaj, un buchet de flori, un portret, o natură statică. De fapt, nu, pentru că goblenul este o artă a bucuriei împărtăşite pe cât e a răbdării. Când pictura nu îl mulţumea, tata combina două nuanţe apropiate, încât la peisaje mai ales, trecerile lui între două elemente sunt lente.

Îmi plăcea să-l văd pe tata la măsuţa lui de lucru, la fereastră. „Mi-am amintit cumva de Astronomul lui Vermeer”, a spus o tânără poetă şi avea dreptate, atitudinea era aceeaşi, chiar dacă universul cercetat de tata cu acul era al frumuseţii din imediata apropiere. Din când în când îşi ridica privirea spre strada unde aştepta din nou înflorirea magnoliilor. Acolo, în lumină, aplecat asupra lucrării, decupa secvenţe de viaţă, imortaliza un zâmbet vremelnic, oprea ofilirea florilor şi căderea frunzelor sau, eterniza secvenţe biblice ori venirea carului cu boi, prelungea torsul unui caier de lână, punea culoare într-o toamnă nesfârşită.

Tata a învăţat să coase goblen de la bunica, iar ea învăţase de la bunica ei. Avem şi acum două goblenuri cusute de stră-străbunica mea Floare, păstrate cu reverenţă, precum multe alte mărturii ale vieţii de familie din Şimleul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pentru unii e o artă exclusiv feminină, deşi la un moment dat, în Şimleu Silvaniei, oraşul în care tata s-a născut şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, erau patru bărbaţi care coseau goblen pe pânzele pictate de bunica Hortensia. Un timbru, o ceşcuţă, o ilustrată deveneau, prin mâinile ei talentate, pânze de goblen. Ce bucurie imensă a fost atunci când a primit o revistă din Italia, Modafil, guida ricamo, cu câteva zeci de imagini pentru goblenuri! Am făcut un inventar aproximativ. Dacă pe pereţi sunt 132 de piese şi alte 20-30 cusute dar neînrămate, aproape 200 au ajuns la prieteni, rude, cunoştinţe, cadouri şi amintiri cu care talentul tatei a ajuns nu doar în ţară, ci şi în Europa, America şi Australia. Nu au fost consemnate exact cele date decât din anul 2000, aşadar putem doar estima numărul lor. De-a lungul anilor, patru expoziţii organizate la Şimleu, la Zalău şi la Tăşnad i-au adus tatei satisfacţia ieşirii în public.

L-am întrebat care sunt preferatele lui, căci plăcerea cu care cosea el fiecare pânză nu mă lăsase să ghicesc una anume. Deşi ştiu acum răspunsul, derulez înregistrarea făcută pe furiş. „Macii, Hora de la Aninoasa, Cina cea de taină, Ţărăncuţa torcând, pe care am dat-o. Trebuie să o fac din nou. Cel mai mult îmi plac reproducerile după pictorii clasici români, mai ales Grigorescu”, îmi spusese tata, după care, fără pauză, reluă o poveste de pescuit din adolescenţă, de când râul era aproape îngheţat. „Dar îmi plac toate, iar acum îmi lipseşte, că n-a venit comanda şi uite că am terminat icoanele şi n-am pus nimic pe ramă. Mă simt descoperit. Chiar dacă e duminică azi şi n-aş fi cusut, o ştiam pe ramă”. Insist şi îl întreb de care dintre goblenuri nu s-ar despărţi. „Din cele neînrămate sunt câteva pe care nu le-aş da, aşa că nu le mai arăt musafirilor, dar nici din cele înrămate, chiar de mi-ar pune banii în mână. Poate dacă aş primi un apartament în Cluj pentru toate, chiar dacă m-ar îngrozi să rămân cu pereţii goi şi cuiele fără goblenuri”.

Iulie 2022

Cât a fost iarna de lungă, tata presăra miez de nucă într-o căsuţă de păsărele pentru piţigoi şi de la căldura camerei le urmărea traseul grăbit, apoi revenea la goblen. Acum a rămas cu amintirile pe care le deşiră aleator, sperând să mai trăiască să-şi vadă nepoata absolventă de facultate. Mai are puţin de aşteptat, iar lacrimile din colţul ochilor noştri le ascundem de el. Ţărăncuţa torcând a rămas pe jumătate cusută, căci din februarie până în aprilie n-a apucat să o termine.

Pentru mine acasă înseamnă tata la gherghef sau la pescuit, mama cu cărţile vechi şi noi, cu kelimul şi cruciuliţele sau aducând o tocăniţă cu mămăligă pe terasa cu ştergare, farfurii, icoane, căni şi catrinţele străbunicii Eudochia, unde Lulu, motanul, e stăpânul. Pun semnul de carte cusut de mama şi închid volumul, cuprinzând cu privirea camera, părinţii, pereţii plini de goblenuri. Iubirea noastră e prinsă fir cu fir în inimi şi mărturisită cu acul şi aţa şi cuvântul lumii întregi. Caut încă în dicţionarul afectiv cuvintele potrivite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *