Articole

Doină de februarie

Am auzit că într-o ţară, undeva, un copac este marcat cu H de la habitat, dacă adăpostește specii în pericol. El nu va fi tăiat, ci rămâne acolo până la descompunere. S-au desfăşurat acţiuni de binefacere, campanii şi proiecte menite să salveze populaţii vulnerabile de mamifere, păsări, copaci, flori, pomi, insecte şi alte vietăţi. Filantropii lumii şi-au făcut titluri de glorie donând bani pentru salvarea speciilor endemice. Din suprafaţa Terrei, 10% a fost considerat depozitarul cel mai important al bio-zestrei acestei planete. Doar 17 ţări care deţin 70% din flora și fauna mondială au întrunit criteriile Conservation International – cel puţin 5000 plante endemice şi un ecosistem marin: Venezuela, SUA, Africa de Sud, Filipine, Peru, Papua Noua Guinee, Mexic, Malaezia, Madagascar, Indonezia, India, Ecuador, R.D. Congo, Columbia, China, Brazilia, Australia.

Cred că avem destule litere în alfabetele lumii pentru tot ceea ce este fragil şi ar trebui ocrotit, dar tocmai omul nu este văzut principalul titular al atenţiei. Statele nu s-au preocupat niciodată cu adevărat de binele oamenilor, politicul fiind mereu mai important, iar interesele celor mărunţi derizorii. Plânsul orfanilor, al văduvelor, al părinţilor, foamea, durerile, singurătatea n-au fost niciodată o monedă destul de puternică pentru a conta în balanţa politicului. Am văzut copacul acela primitor, cu litera H încrustată în coajă ca pe un om cu deprinderi, talente, aptitudini. H nu e doar de la habitat, ci e şi de la Human, iar omul, văzut ca minunea cea mai mare în Antigona lui Sofocle, are puterea de a se ridica drept în lumină, cu toate calităţile şi defectele la vedere şi să-şi ceară dreptul la viaţă cu demnitate.

Încercăm de-a lungul vieţii să învăţăm mai mult decât să trăim. Din copilărie exersăm tehnici menite să ne înfrâneze pornirile primare. Învăţăm supunerea în familie, apoi supunerea civică, reguli, cutume, dogme, legi, alături de cea mai importantă lecţie, cea a iubirii. Mai târziu suntem invitaţi să descoperim copilul din noi, însă acest demers nu e o incursiune în căutarea inocenței, ci una de identificare a slăbiciunilor, a dependenţei de alții. Copilul interior este o poveste despre fragilitate. Nu ştiu dacă există o vârstă anume la care ar trebui să pornim în această călătorie, dar în preajma datei de naştere eu, una mă gândesc la etapa fragilităţii umane şi de o vreme încoace am strania senzaţie că atunci eram mai puternică, mai puţin vulnerabilă decât acum. Copilul este esenţa, chiar definiţia fragilităţii, care ni se ia atunci când ni se dă puterea de a înţelege.

Duc acum greutatea experienţelor, povara neîmplinirilor şi-mi este greu să-mi las viaţa în seama celui ce-mi cunoaşte viitorul mai bine decât îmi ştiu eu trecutul. Câtă umanitate mai rămâne în noi după repetatele lovituri ale soartei nu ştiu şi nici nu e încă o unitate de măsură. Poate doar generozitatea, îngăduinţa şi compasiunea pentru cei mai vulnerabili decât noi. Să sprijini, să mângâi, să ocroteşti, să pansezi rana, fără să cultivi slăbiciunea în sine, ce labirint emoţional de străbătut în căutarea omeniei, a stării miraculoase a punctului zero. Aş fi eu demnă de un H pe trupul meu? Port eu sămânţa fragilă a unor aptitudini rare? Demonul orgoliului mă ispiteşte uneori, dar am norocul cărţilor din jurul meu şi privind cotoarele celor citite laolaltă cu cele pe care nu am apucat să le deschid, văd lumea ideilor, a cuvintelor, a gândurilor şi emoţiilor, ca un fir de iarbă privind copacii falnici. Când eşti aproape de pământ, dorul de cer e mereu prezent şi năzuinţa puternică. Impulsul verticalităţii e unul singur, chiar de pâlpâie într-un fir de păpădie. Roade mărunte, destinate risipei, poartă în ele, de-au ajuns pârgul, pornirea de a prinde rădăcini şi-a creşte, mereu verde, mereu în sus.

Am văzut poezia ca pe un vehicul. Puteam să îl ignor, dar învăţasem că trebuie să fiu puternică şi eram într-un fel. Dar călătoriile au devenit mai uşoare astfel, poverile zilei şi ale amintirilor erau încredinţate pentru o vreme cuvintelor, versul sosea ca o adiere sau ca o lovitură în creştet. Poezia m-a primit după mulţi ani în care am ignorat-o, aşa că mă consider norocoasă că mi-a oferit şansa pentru a doua oară. „Să fiu puternică” mi-am spus iar, dar am reuşit doar să-mi găsesc vulnerabilităţile. Pentru formula fericirii ar fi trebui poate să fiu asemeni copacului, adăpost generos pentru aptitudini endemice. Dar mie îmi plac mestecenii, cu fruntea sus şi gândurile răsfirate ca nişte degete fluturând un rămas bun. Copil al părinţilor mei, îmi savurez fragilitatea. Părinte al fiicei mele îmi exersez forţa. În vremea poeziei, lumea e mai frumoasă şi umanitatea îşi poartă în coajă semnul comorii vulnerabile.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.